Friedrich Engels

Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului

V. Apariţia statului atenian

Cum s-a dezvoltat statul, în parte prin transformarea organelor orînduirii gentilice, în parte prin înlăturarea lor datorită înfiinţării unor organe noi şi, în cele din urmă, prin completa lor înlocuire cu organe autentice ale puterii de stat, în timp ce în locul adevăratului „popor înarmat“, care-şi organiza singur apărarea în ginţii), fratrii şi triburii), s-a ivit o „forţă publică“ înarmată, subordonată acestor organe ale puterii de stat, care putea fi deci folosită şi împotriva poporului, toate acestea nu le putem urmări nicăieri mai bine, cel puţin în stadiul iniţial, decît în Atena antică. Succesiunea formelor a fost descrisă în linii mari de Morgani), dar conţinutul economic care a dat naştere acestei succesiuni de forme trebuie în mare parte să-l adaug eu.

În epoca eroică, cele patru triburi ale atenienilor mai ocupau în Aticai) teritorii separate; chiar cele 12 fratrii din care erau alcătuite par să fi avut aşezări separate în cele 12 oraşe ale lui Kekrops. Organizarea era aceea din epoca eroică: adunarea poporului, sfatul poporului şi basileus. Încă în cele mai îndepărtate timpuri despre care relatează istoria scrisă, pămîntul era împărţit şi trecuse în proprietate privată, fapt propriu atît producţiei de mărfuri relativ dezvoltate spre sfîrşitul treptei de sus a barbariei, cît şi comerţului de mărfuri care-i corespundea. În afară de grîne se producea vin şi untdelemn. Comerţul pe Marea Egeei) era tot mai mult smuls din mîna fenicienilor şi în mare parte trecuse în mîinile locuitorilor Aticii. Prin cumpărările şi vînzările de pămînt, prin diviziunea progresivă a muncii între agricultură şi meşteşuguri, între comerţ şi navigaţie, era firesc ca membrii ginţilor, fratriilor şi triburilor să se amestece în foarte scurt timp, iar pe teritoriul fratriilor şi triburilor să se instaleze locuitori care, deşi erau compatrioţi, nu aparţineau totuşi acestor grupe şi deci erau străini chiar în locurile în care trăiau. Căci în timp de pace fiecare trib şi fiecare fratrie îşi conducea singură treburile, fără să se adreseze, la Atena, sfatului poporului sau lui basileus. Dar cel ce locuia pe teritoriul fratriei sau al tribului fără a face parte din ele nu putea, fireşte, să participe la administrarea acestora.

Aceasta a tulburat în aşa măsură buna funcţionare a organelor orînduirii gentilice, încît încă din epoca eroică s-a simţit nevoia unor măsuri de îndreptare a acestei stări de lucruri. A fost introdusă constituţia, atribuită lui Teseui). Schimbarea a constat în primul rind în faptul că a fost instituită o administraţie centrală la Atena, ceea ce însemna că o parte din treburile rezolvater pînă atunci de către triburi în mod autonom au fost declarate treburi publice şi trecute în sarcina sfatului comun, cu reşedinţa în Atena. Prin aceasta, atenienii au mers cu un pas mai departe decît oricare popor băştinaş din America: în locul unei simple uniuni a triburilor care trăiesc în apropiere unul de altul, a avut loc contopirea lor într-un singur popor. Legat de aceasta a apărut dreptul popular general atenian, care stătea mai presus de uzanţele juridice ale triburilor şi ginţilor; cetăţeanul atenian ca atare a căpătat anumite drepturi şi o nouă protecţie juridică chiar pe teritoriul unde era străin de trib. Dar prin aceasta s-a făcut şi primul pas spre subminarea orînduirii gentilice, căci a fost primul pas spre acordarea în viitor a cetăţeniei şi celor care erau străini de orice trib din Atica şi care erau şi rămîneau cu totul în afara orînduirii gentilice ateniene. Un alt lucru nou atribuit lui Teseu era împărţirea întregului popor în trei clase, independent de ginţi, fratrii sau triburi: eupatrizi sau aristocraţi, geomori sau agricultori şi demiurgi sau meseriaşi, dreptul de a ocupa funcţii publice fiind rezervat exclusiv aristocraţilor. De altfel, cu excepţia ocupării funcţiilor publice de către aristocraţie, această împărţire a rămas fără urmări, căci nu stabilea vreo altă deosebire de drepturi între clase1). Ea prezintă însă o foarte mare importanţă prin faptul că ne înfăţişează noile elemente sociale care s-au dezvoltat pe nesimţite. Ea arată că obiceiul ca funcţiile gentilice să fie ocupate de către membrii unor anumite familii a devenit un drept aproape necontestat al acestor familii asupra funcţiilor respective, că aceste familii, care şi aşa erau puternice prin bogăţia lor, au început să formeze în afara ginţii o clasă distinctă privilegiată şi că aceste pretenţii ale lor erau confirmate de statul în germene. Ea arata apoi că diviziunea muncii între ţărani şi meseriaşi s-a consolidat într-atît, încît a început să aibă întîietate din punct de vedere social faţă de vechea împărţire în ginţi şi triburi. Ea proclamă, în sfîrşit, contradicţia de neîmpăcat, dintre societatea gentilică şi stat; prima încercare de a forma statul constă în destrămarea ginţilor prin împărţirea membrilor fiecăreia dintre ele în privilegiaţi şi neprivilegiaţi, iar pe aceştia din urmă, la rîndul lor, în două clase, potrivit îndeletnicirii lor, opunîndu-le astfel una alteia.

Istoria ulterioară a Atenei pînă la Soloni) este insuficient cunoscută. Funcţia basileului a pierdut din importanţă; în fruntea statului ajung arhonţi aleşi din rîndurile aristocraţiei. Dominaţia aristocraţilor creştea din ce în ce mai mult, pînă cînd pe la anul 600 î.e.n. a ajuns insuportabilă. Drept principal mijloc pentru sugrumarea libertăţii poporului au servit banii şi camătă. Aristocraţia locuia mai ales în Atena şi împrejurimile ei, unde comerţul maritim şi pirateria, practicată ocazional, o îmbogăţeau şi concentrau în mîinile ei bogăţiile băneşti. De aici economia bănească în dezvoltare pătrundea ca un acid dizolvant în modul de trai tradiţional al comunităţilor rurale, bazat pe economia naturală. Orînduirca gentilică este absolut incompatibilă cu economia bănească; ruinarea micilor ţărani din Atica coincide cu slăbirea vechilor legături de gintă care îi ocroteau. Creanţa şi ipoteca (căci atenienii au inventat pînă şi ipoteca) nu ţineau seama nici de gintă, nici de fratrie. Iar vechea orînduire gentilică nu cunoaşte nici banii, nici arvuna, nici datoriile băneşti. De aceea dominaţia bănească a aristocraţilor, din ce în ce mai înfloritoare, şi-a elaborat şi un nou drept cutumiar pentru a asigura pe creditor împotriva debitorului, pentru a consfinţi exploatarea micului agricultor de către posesorul de bani. Toate cîmpiile Aticii erau înţesate cu stîlpi ipotecari pe care se aflau inscripţii indicînd că bucata de pămînt respectiva este ipotecată cutărui sau cutărui creditor în schimbul unei anumite sume de bani. Ogoarele care nu purtau această indicaţie fuseseră în mare parte vîndute pentru neachitarea la timp a ipotecilor sau a dobînzilor şi se aflau acum în proprietatea cămătarului aristocrat; ţăranul putea fi mulţumit dacă i se îngăduia să rămînă pe peticul acela de pămînt în calitate de arendaş şi să trăiască dintr-o şesime a produsului muncii sale, iar celelalte cinci şesimi trebuia să le plătească drept arendă noului stăpîn. Mai mult decît atît. Dacă suma obţinută din vînzarea parcelei nu era suficientă pentru a acoperi datoria sau dacă împrumutul nu era garantat prin zălog, datornicul trebuia să-şi vîndă copiii ca sclavi în străinătate pentru a-şi achita datoria faţă de creditor. Vînzarea copiilor de către tatăl lor — iată primul rod al patriarhatului şi al monogamiei! Iar dacă vampirul tot nu era satisfăcut, el putea să-l vîndă ca sclav chiar pe datornic. Acestea au fost zorile luminoase ale civilizaţiei la poporul atenian.

Înainte, cînd condiţiile de trai ale poporului mai corespundeau orînduirii gentilice, o astfel de răsturnare n-ar fi fost cu putinţă; dar acum ea s-a produs fără să se ştie în ce fel. Să ne întoarcem pentru o clipă la irocheziii) noştri. La ei nici nu se putea concepe o situaţie ca aceea impusă acum atenienilor, ca să spunem aşa, fără contribuţia lor şi, desigur, împotriva voinţei lor. La irocnezi, modul de a produce mijloacele de existenţă, rămas neschimbat an de an, nu putea genera astfel de conflicte, impuse parcă din afară, nu putea provoca un antagonism între bogaţi şi săraci, între exploatatori şi exploataţi. Irochezii erau departe de a domina natura, dar, în cadrul unor limite naturale, importante pentru ei, erau stăpîni în propria lor producţie. Abstracţie făcînd de recoltele proaste date de micile lor grădini, de epuizarea rezervelor de peşte din lacurile şi fluviile lor, de împuţinarea vînatului în pădurile lor, ei ştiau dinainte pe ce pot conta în condiţiile modului lor de a-şi dobîndi mijloacele de trai. Ceea ce trebuia să rezulte era existenţa lor, cînd mai sărăcăcioasă, cînd mai îmbelşugată, dar ceea ce nu putea să rezulte niciodată erau prefaceri sociale neprevăzute, ruperea legăturilor gentilice, împărţirea membrilor ginţii şi ai tribului în clase antagoniste, învrăjbite între ele. Producţia se desfăşura în limitele cele mai înguste, dar producătorii erau stăpîni pe propriile lor produse. Acesta a fost imensul avantaj al producţiei în perioada barbariei, care s-a pierdut o dată cu apariţia civilizaţiei; sarcina generaţiilor viitoare va fi de a recunoaşte acest avantaj, însă pe baza măreţei dominări a naturii de către om, devenită astăzi o realitate, şi a liberei asocieri, devenită acum posibilă.

Altfel stăteau lucrurile la greci. Proprietatea privată asupra turmelor şi a obiectelor de lux, odată apărută, a dus la schimbul între indivizi, la transformarea produselor în mărfuri. Şi aceasta constituie germenul întregii răsturnări de mai tîrziu. De îndată ce producătorii au încetat de a mai consuma ei înşişi nemijlocit produsul lor şi au început să-l înstrăineze prin schimb, ei şi-au pierdut puterea asupra lui. Ei nu mai ştiau ce se întîmpla cu el. A apărut posibilitatea ca produsul să fie folosit împotriva producătorului, în scopul exploatării şi asupririi lui. De aceea nici o societate nu poate să-şi păstreze multă vreme nici puterea asupra propriei ei producţii, nici controlul asupra urmărilor sociale ale procesului ei de producţie dacă nu desfiinţează schimbul dintre indivizi.

Atenienii aveau să afle din proprie experienţă cît de repede începe să se manifeste puterea produsului asupra producătorului din momentul în care a apărut schimbul între indivizi şi produsele s-au transformat în mărfuri. O dată cu producţia de mărfuri a apărut cultivarea individuală şi pe cont propriu a pămîntului şi curînd după aceasta şi proprietatea individuală asupra pămîntului. Apoi au apărut şi banii, marfa generală contra căreia se puteau schimba toate celelalte mărfuri; dar atunci cînd au inventat banii, oamenii n-au bănuit că o dată cu aceasta ei creează o nouă forţă socială, singura forţă universală în faţa căreia întreaga societate va trebui să se plece. Şi această nouă forţă, apărută pe neaşteptate, fără ştirea şi împotriva voinţei propriilor ei creatori, i-a făcut pe atenieni să-i simtă dominaţia în toată brutalitatea tinereţii ei.

Ce era de făcut? Vechea orînduire gentilică nu numai că s-a dovedit a fi neputincioasă în faţa marşului triumfal al banului, dar era şi absolut incapabilă să găsească loc în cadrul ei pentru bani, creditori, datornici şi încasarea prin executare silită a datoriilor. Dar noua forţă socială exista, şi dorinţele pioase, nostalgia timpurilor bune de altădată nu puteau izgoni din lume banii şi camătă. În afară de aceasta, în orînduirea gentilică se mai produsese un şir de alte spărturi de mai mică însemnătate. De la o generaţie la alta, membrii ginţilor şi fratriilor se amestecau tot mai mult între ei pe tot cuprinsul Aticii, şi mai ales în oraşul Atena, cu toate că şi acum unui atenian, deşi avea voie să vîndă celor străini de ginta lui parcele de pămînt, nu-i era îngăduit să-şi vîndă casa. Diviziunea muncii între diferitele ramuri de producţie — agricultură, meşteşug şi, în cadrul acestuia, între nenumăratele subdiviziuni, negoţ, navigaţie etc. — a luat o dezvoltare din ce în ce mai mare o dată cu progresele realizate în industrie şi relaţii comerciale; populaţia era împărţită acum, după îndeletniciri, în grupe destul de stabile, fiecare dintre ele avînd o serie de noi interese comune, pentru care nu era loc în cadrul ginţii sau fratriei şi care aveau nevoie, prin urmare, pentru deservirea lor de noi funcţii. Numărul sclavilor a crescut simţitor şi în acea perioadă întrecea, probabil, cu mult pe acela al atenienilor liberi; orînduirea gentilică la început nu cunoştea de loc sclavia şi deci nu cunoştea mijloacele pentru a ţine în frîu această masă de oameni neliberi. În sfîrşit, negoţul a adus la Atena o mulţime de străini care s-au instalat aici, fiind atraşi de posibilitatea unui cîştig uşor, şi care, potrivit vechii orînduiri, au rămas de asemenea lipsiţi de drepturi şi de apărare, constituind, cu toată toleranţa tradiţională, un element străin, turbulent în sînul poporului.

Într-un cuvînt, orînduirea gentilică era pe cale de dispariţie. Pe zi ce trecea, societatea depăşea cadrul acestei orînduiri; ea nu putea să oprească sau să înlăture nici chiar relele cele mai mari care au luat naştere sub ochii ei. Iar în timpul acesta statul se dezvolta pe nesimţite. Noile grupe create prin diviziunea muncii, mai întîi între oraş şi sat, apoi între feluritele ramuri de muncă de la oraşe, şi-au creat noi organe pentru apărarea intereselor lor; s-au înfiinţat tot felul de funcţii. Apoi tînărul stat avea nevoie în primul rînd de o forţă militară proprie, care la atenienii navigatori nu putea fi la început decît o forţă maritimă, pentru a duce mici războaie separate şi pentru a-şi apăra corăbiile comerciale. Au fost înfiinţate, nu se ştie cu cîtă vreme înainte de Solon, naucrariile, mici districte teritoriale, cîte douăsprezece de trib; fiecare naucrarie trebuia să dea un vas de război, să-l înzestreze cu arme şi cu echipaj şi, în afară de aceasta, să mai dea şi doi călăreţi. Această instituţie dădea orînduirii gentilice o dublă lovitură; în primul rînd, fiindcă crea o forţă publică care nu mai coincidea întocmai cu totalitatea poporului înarmat; în al doilea rînd, fiindcă împărţea pentru prima oară poporul, în vederea unor scopuri publice, nu după grupe înrudite, ci după teritoriul pe care trăia. Ce importanţă avea acest lucru se va vedea din cele ce urmează.

Întrucît orînduirea gentilică nu putea da nici un ajutor poporului exploatat, rămînea să-l ajute numai statul în formare. Şi statul i-a dat acest ajutor prin constituţia lui Solon, consolidîndu-se în acelaşi timp pe seama vechii orînduiri. Solon — aici nu ne interesează în ce fel a fost făcută reforma lui din anul 594 î.e.n. — a deschis seria aşa-numitelor revoluţii politice, şi anume printr-o încălcare a proprietăţii. Toate revoluţiile care au avut loc pînă acum au fost revoluţii pentru apărarea unui fel de proprietate împotriva altui fel de proprietate. Ele nu pot apăra un fel de proprietate fără a lovi în celălalt fel de proprietate. În marea revoluţie franceză, proprietatea feudală a fost jertfită pentru a salva pe cea burgheză; în revoluţia lui Solon a trebuit să sufere proprietatea creditorilor în folosul proprietăţii datornicilor. Datoriile au fost pur şi simplu anulate. Nu cunoaştem exact amănuntele, dar în poeziile sale Solon se făleşte că a făcut să dispară stîlpii ipotecari de pe loturile grevate de datorii şi că a readus în ţară pe cei care au fost vînduţi şi pe cei care au fugit în străinătate din pricina datoriilor. Acest lucru a putut fi făcut numai prin încălcarea făţişă a dreptului de proprietate. Şi, într-adevăr, toate aşa-numitele revoluţii politice, de la prima şi pînă la ultima, au fost făcute pentru apărarea unui fel de proprietate şi înfăptuite prin confiscare, numită şi furt, a altui fel de proprietate. Aşadar, este cert că timp de 2.500 de ani proprietatea privată a putut fi menţinută numai prin încălcarea dreptului de proprietate.

Acum însă era necesar să se înlăture posibilitatea repetării unei asemenea înrobiri a atenienilor liberi. Acest lucru s-a făcut în primul rînd prin măsuri generale, ca, de pildă, prin interzicerea contractelor de împrumut garantate cu persoana datornicului. Apoi a fost fixată suprafaţa maximă a proprietăţii funciare pe care o putea poseda o singură persoană, pentru a pune cel puţin în parte stavilă lăcomiei nesăţioase a aristocraţiei, care tindea să acapareze pămîntul ţăranilor. Au urmat apoi schimbări şi în constituţie (Verfassung); pentru noi, cele mai însemnate sînt următoarele:

Sfatul a fost mărit pînă la 400 de membri, cîte 100 de fiecare trib; deci aici tribul rămînea încă baza, şi acesta a fost singurul punct din vechea ordine adoptat de noul stat. Căci, în ceea ce priveşte restul, Solon a împărţit cetăţenii în patru clase, după proprietatea funciară şi venitul pe care-l realizau de pe urma acesteia: 500, 300 şi 150 de medimne (un medimn = aproximativ 41 de litri) erau veniturile minime pentru primele trei clase; cine avea mai puţin pămînt sau nu avea de loc intra în clasa a patra. Funcţiile nu puteau fi ocupate decît de cei care intrau în primele trei clase, iar funcţiile mai înalte numai de către cei din prima clasă; clasa a patra nu avea alt drept decît de a lua cuvîntul şi a vota în adunarea poporului, dar aici erau aleşi toţi demnitarii, aici trebuiau ei să dea socoteală de activitatea lor, aici se făceau toate legile şi aici clasa a patra forma majoritatea. Privilegiile aristocraţiei au fost în parte reînnoite sub formă de privilegii ale bogăţiei, dar poporul păstra puterea hotărîtoare. Cele patru clase au servit, de asemenea, drept bază unei noi organizări militare. Din primele două clase se recruta cavaleria, din a treia infanteria grea, din a patra pedestrimea uşoară, fără zale, sau ostaşi pentru flotă, primind, probabil şi soldă.

Un element cu totul nou este deci introdus în constituţie: proprietatea privată. Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor au început să se stabilească proporţional cu mărimea proprietăţii lor funciare şi, pe măsură ce influenţa claselor avute creşte, vechile grupe, bazate pe înrudirea prin sînge, sînt înlăturate; orînduirea gentilică a suferit o nouă înfrîngere.

Dar măsurarea drepturilor politice după avere nu era una dintre acele rînduieli fără de care statul nu poate exista. Deşi această rînduială a avut un rol important în istoria constituţiilor statelor, totuşi foarte multe state, şi tocmai cele mai dezvoltate, s-au putut lipsi de ea. Chiar şi în Atena ea n-a jucat decît un rol trecător; de la Aristidei) încoace toate funcţiile erau accesibile oricărui cetăţean[N201].

În timpul celor 80 de ani care au urmat, societatea ateniană s-a îndreptat treptat spre direcţia în care a continuat să se dezvolte de-a lungul secolelor următoare. Operaţiilor cămătăreşti cu pămîntul, care erau în floare înainte de Solon, precum şi concentrării nelimitate a proprietăţii funciare li s-a pus stavilă. Comerţul, precum şi meşteşugul şi artizanatul, care se dezvoltau din ce în ce mai mult pe baza muncii sclavilor, au devenit îndeletniciri predominante. Oamenii erau acum mai luminaţi. În locul exploatării brutale din trecut a concetăţenilor erau exploataţi în special sclavii şi clientela neateniană. Proprietatea mobiliară, adică averea bănească şi bogăţia în sclavi şi corăbii, a crescut din ce în ce mai mult, dar nu mai era un simplu mijloc pentru a dobîndi proprietăţi funciare, cum era în primele timpuri lipsite de orizont, ci a devenit un scop în sine. Prin aceasta, pe de o parte, s-a creat vechii puteri a aristocraţiei o concurenţă biruitoare, întruchipată în noua clasă a industriaşilor şi comercianţilor bogaţi, iar pe de altă parte s-a răpit rămăşiţelor vechii orînduiri gentilice şi ultima lor bază. Ginţile, fratriile şi triburile, ai căror membri erau acum împrăştiaţi prin toată Atica şi trăiau amestecaţi între ei, au devenit astfel cu totul improprii pentru rolul de uniuni politice; o mulţime de cetăţeni atenieni nu aparţineau nici unei ginţi; ei erau imigranţi, care, deşi au căpătat dreptul de cetăţeni, nu au fost primiţi în nici una dintre vechile ginţi; în afară de aceştia mai exista un număr din ce în ce mai mare de imigranţi străini, care se bucurau numai de protecţie (Schutzverwandte)[N202].

Între timp, luptele dintre partide continuau; aristocraţia căuta să-şi redobîndească vechile privilegii şi pentru scurt timp a reuşit să obţină supremaţia, pînă cînd revoluţia lui Clistenei) (509 î.e.n.) a răsturnat-o pentru totdeauna; o dată cu ea a fost însă nimicită şi ultima rămăşiţă a orînduirii gentilice[N203].

În noua sa constituţie, Clistene nu ţinea seama de cele patru triburi vechi, întemeiate pe ginţi şi fratrii. În locul lor a apărut o organizare cu totul nouă, bazată pe împărţirea cetăţenilor numai după domiciliu, împărţire experimentată deja în naucrarii. O importanţă hotărîtoare avea acum nu apartenenţa la uniunile de gintă, ci numai domiciliul; nu poporul, ci teritoriul era acum împărţit, iar din punct de vedere politic locuitorii au devenit un simplu apendice al teritoriului.

Întreaga Atică era împărţită în 100 de districte comunale, deme, care se administrau singure. Cetăţenii (demoţii) din fiecare demă îşi alegeau şeful (demarh) şi vistiernicul, precum şi 30 de judecători pentru litigiile mărunte. Ei căpătau, de asemenea, un templu propriu şi un zeu protector sau un erou al lor, ai cărui preoţi erau aleşi de ei. Puterea supremă în demă o avea adunarea demoţilor. Dema este, după cum relevă pe bună dreptate Morgan, prototipul comunei urbane americane cu autoadministrare[N204]. Statul în formare a pornit în Atena de la aceeaşi unitate la care ajunge statul modern în dezvoltarea lui cea mai înaltă.

Zece asemenea unităţi, deme, formau un trib, care însă, spre deosebire de vechiul trib gentilic (Geschlechtsstamm), se numeşte acum trib teritorial (Ortsstamm). Tribul teritorial nu era numai o organizaţie politică autonomă, ci şi una militară; el alegea pe filarh2) sau pe şeful tribului, care comanda cavaleria, pe taxiarh, care comanda pedestrimea, şi pe strateg, care comanda toată oastea, recrutată pe teritoriul tribului. Apoi tribul punea la dispoziţie cinci vase de război cu echipajul şi comandantul lor şi primea drept zeu protector un erou din Atica, al cărui nume îl şi purta. În sfîrşit, alegea 50 de sfetnici în sfatul atenian.

Deasupra tuturor era statul atenian, condus de un sfat alcătuit din cei 500 de reprezentanţi aleşi ai celor zece triburi şi, în ultimă instanţă, de către adunarea poporului, la care putea să participe şi să se bucure de drept de vot orice cetăţean atenian; pe lîngă aceasta, arhonţii şi alţi funcţionari îngrijeau de diferitele ramuri ale administraţiei şi ale justiţiei. La Atena nu exista un şef al puterii executive.

O dată cu introducerea acestei noi constituţii şi cu admiterea unui număr foarte mare de locuitori fără drepturi depline, care se bucurau numai de protecţie, în parte imigranţi, în parte sclavi eliberaţi, organele orînduirii gentilice au fost îndepărtate de la treburile obşteşti; ele au degenerat, devenind uniuni cu caracter privat şi asociaţii religioase. Dar influenţa morală, concepţiile şi modul de a gîndi, moştenite din vechea epocă gentilică, s-au păstrat încă multă vreme în tradiţii şi au dispărut abia treptat. Acest lucru s-a reflectat în orînduirea statală viitoare.

Am văzut că existenţa unei forţe publice separate de masa poporului constituie o caracteristică esenţială a statului. Atena nu dispunea pe atunci decît de o armată şi o flotă recrutate direct din popor; acestea o apărau împotriva duşmanului din afară şi ţineau în frîu sclavii, care formau încă de pe atunci marea majoritate a populaţiei. Faţă de cetăţeni, forţa publică nu se manifesta la început decît sub forma poliţiei, care este tot atît de veche ca şi statul; de aceea naivii francezi din secolul al XVIII-lea nu vorbeau de popoare civilizate, ci de popoare poliţizate (nations policées)3). Atenienii au instituit deci, odată cu statul, şi o poliţie, o adevărată jandarmerie de arcaşi pedeştri şi călări, Landjäger, cum li se spune în Germania de sud şi în Elveţia. Această jandarmerie era însă formată din sclavi. Atenianul liber consideră această slujbă de zbir atît de înjositoare, încît mai degrabă se lasă arestat de un sclav înarmat decît să facă el însuşi o asemenea faptă ruşinoasă. Aici se mai manifestă vechea mentalitate gentilică. Statul nu putea exista fără poliţie, dar, fiind tînar, el n-avea încă destulă autoritate morală pentru a impune respect faţă de o meserie pe care foştii membri ai ginţilor o considerau în mod necesar mîrşavă.

În ce măsură statul, acum gata format în trăsăturile lui principale, era adaptat noii situaţii sociale a atenienilor o dovedeşte înflorirea rapidă a bogăţiei, a negoţului şi a industriei. Antagonismul de clasă, pe care se bazau acum instituţiile sociale şi politice, nu mai era acela dintre aristocraţie şi poporul de rînd, ci dintre sclavi şi oameni liberi, dintre locuitori fără drepturi depline care se bucurau numai de protecţie şi cetăţeni. În epoca celei mai mari înfloriri a Atenei, numărul total al cetăţenilor liberi, inclusiv femeile şi copiii, era de vreo 90.000; pe lîngă aceştia mai erau 365.000 de sclavi de ambele sexe şi 45.000 de locuitori fără drepturi depline, care se bucurau numai de protecţie: străini şi sclavi eliberaţi. De fiecare cetăţean adult de sex masculin reveneau deci cel puţin 18 sclavi şi mai mult de 2 locuitori fără drepturi depline. Numărul mare de sclavi se explică prin faptul că mulţi dintre ei munceau laolaltă în întreprinderi manufacturiere, în încăperi mari, sub ochii unor supraveghetori. Dar o dată cu dezvoltarea negoţului şi a industriei s-a produs şi acumularea şi concentrarea bogăţiilor în mîini puţine şi sărăcirea masei de cetăţeni liberi, care trebuiau să aleagă: ori să se apuce de un meşteşug oarecare şi să facă astfel concurenţă muncii sclavilor, ocupaţie care era considerată degradantă, ruşinoasă şi care pe deasupra nici nu prea oferea şanse de succes, ori să ajungă cerşetori. Ei au ales, aşa cum în condiţiile date era inevitabil, ultima cale şi, întrucît constituiau masa populaţiei, au dus prin aceasta la ruină întregul stat atenian. Nu democraţia a dus Atena la pieire, aşa cum susţin pedanţii dascăli europeni care se gudură în faţa principilor, ci sclavia, care a făcut ca munca cetăţeanului liber să fie dispreţuită.

Apariţia statului la atenieni constituie exemplul cel mai tipic de formare a unui stat în genere, fiindcă, pe de o parte, el a apărut în forma sa pură, fără intervenţia vreunei violenţe din afară sau dinăuntru — uzurparea lui Pisistrati) n-a lăsat nici o urmă a scurtei sale existenţe[N205] —, iar, pe de altă parte, fiindcă în cazul de faţă statul apare direct din societatea gentilică într-o formă foarte evoluată, în forma unei republici democratice, şi, în sfîrşit, fiindcă cunoaştem îndeajuns toate amănuntele esenţiale.

 

 

 


 

1). În ediţia din 1884, sfîrşitul frazei a fost formulat în felul următor: întrucît celelalte două clase nu au obţinut nici un drept special. — Nota red. Editurii Politice

2).  — de la cuvîntul antic „fila“ — trib. — Nota trad. Editurii Politice

3).  Joc de cuvinte: „policé“ — civilizat, „police“ — poliţie. — Nota trad. Editurii Politice

 

 


 

[N201]. Este vorba de acordarea dreptului de a ocupa funcţii publice celei de-a patra clase a cetăţenilor atenieni — theţii (oameni liberi, dar săraci). Unele izvoare atribuie această măsură lui Aristide (secolul al V-lea î.e.n.).  — Nota red. Editurii Politice

[N202]. Este vorba de aşa-numiţii meteci — străini care se aşezau în Atica. Deşi liberi, aceştia nu se bucurau de drepturile cetăţenilor atenieni (dreptul de a ocupa funcţii publice, de a lua parte la adunarea poporului, de a poseda bunuri imobile etc). Ei se îndeletniceau mai ales cu meşteşugurile şi cu negoţul, erau obligaţi să plătească un impozit special şi să-şi găsească un „protector“ printre cetăţenii cu drepturi depline. Prin intermediul acestuia se puteau adresa organelor administrative.  — Nota red. Editurii Politice

[N203]. În anii 510—507 î.e.n., Clistene, reprezentantul gintei alcmeonizilor, a condus lupta demosului atenian împotriva dominaţiei vechii aristocraţii gentilice; după răsturnarea acesteia au fost înfăptuite reforme menite să ducă la lichidarea rămăşiţelor orlnduirii gentilice.  — Nota red. Editurii Politice

[N204]. L. H. Morgan. „Ancient society“. London 1877, p. 271.  — Nota red. Editurii Politice

[N205]. În anul 560 î.e.n., la Atena puterea a fost cucerită de Pisistrate, reprezentant al unei ginţi aristocratice sărăcite. El a instaurat un regim de conducere personală — tirania —, care, cu unele întreruperi (Pisistrate de două ori a fost izgonit din Atena şi s-a întors din nou), s-a menţinut şi după moartea lui Pisistrate, în anul 527, pînă în anul 510, cînd fiul lui, Hippias, a fost izgonit; curînd după aceasta, la Atena s-a instaurat dominaţia democraţiei sclavagiste, în frunte cu Clistene. Activitatea lui Pisistrate, pusă în slujba apărării intereselor proprietarilor funciari mici şi mijlocii şi îndreptată împotriva aristocraţiei gentilice, nu a adus schimbări importante în structura politică a statului atenian.  — Nota red. Editurii Politice