Această lucrare constituia iniţial o parte dintr-o lucrare mai amplă. Pe la 1875, dr. E. Dühring, docent-privat la Universitatea din Berlin, a anunţat pe neaşteptate şi destul de zgomotos convertirea lui la socialism şi a fericit publicul german nu numai cu o teorie socialistă pedantă, ci şi cu un plan practic complet pentru reorganizarea societăţii. Se înţelege de la sine că s-a năpustit asupra predecesorilor lui; în primul rînd l-a onorat pe Marx, revărsînd asupra lui toată înverşunarea acumulată.
Aceasta se întîmpla pe vremea cînd tocmai avusese loc fuziunea celor două secţiuni ale Partidului socialist din Germania - eisenachienii şi lassalleenii -, ceea ce a însemnat nu numai o colosală creştere numerică a partidului, ci - lucru mult mai important - a făcut posibil ca toată această forţă să fie mobilizată împotriva duşmanului comun. Partidul socialist din Germania era pe cale să devină repede o forţă. Dar prima condiţie pentru a face din el o forţă era ca unitatea, de curînd cîştigată, să nu fie periclitată. Or, dr. Dühring se pregătea în mod făţiş să constituie în jurul său o sectă, nucleul unui viitor partid aparte. De aceea era necesar să ridicăm mănuşa pe oare ne-o aruncase şi să intrăm, vrînd-nevrînd, în luptă.
Dar dacă aceasta nu era o treabă prea grea, ea cerea totuşi, evident, destul timp. După cum se ştie, pe noi, germanii, ne caracterizează o „meticulozitate“ teribil de gravă, o profunzime temeinică sau, dacă vreţi, o temeinicie profundă. Ori de cîte ori unul dintre noi expune ceea ce consideră o doctrină nouă, el o face sub forma unui sistem atotcuprinzător. El trebuie să dovedească că atît principiile logicii, cît şi legile fundamentale ale universului datează din vecii vecilor numai pentru a duce, în cele din urmă, la această nouă teorie, ca încununare a tot ce există. Şi în această privinţă dr. Dühring era întru totul croit după calapodul naţional. Nici mai mult, nici mai puţin decît un „Sistem de filozofie“ complet: filozofie a spiritului, a moralei, a naturii şi a istoriei; un „Sistem de economie politică şi de socialism“ complet şi, în sfîrşit, o „Istorie critică a economiei politice“, trei volume groase in-octavo, greoaie ca aspect şi conţinut, trei corpuri de armată de argumente, aruncate în luptă împotriva tuturor filozofilor şi economiştilor de pînă acum în general şi împotriva lui Marx în special, într-adevăr încercarea „de a revoluţiona ştiinţa“ de la un cap la altul - iată ce trebuia să atac. Eram nevoit să tratez toate subiectele posibile, începînd de la noţiunea de timp şi spaţiu pînă la bimetalism, de la veşnicia materiei şi a mişcării pînă la caracterul trecător al ideilor morale, de la selecţia naturală a lui Darwin pînă la educarea tineretului într-o societate viitoare. În orice caz, vastitatea sistemului adversarului meu mi-a dat prilejul ca, în polemica cu el, să expun într-o formă mai închegată decît pînă acum concepţiile lui Marx şi ale mele asupra acestei mari diversităţi de subiecte. Acesta a fost motivul principali care m-a determinat să-mi asum o sarcină atît de ingrată.
Răspunsul meu a apărut mai întîi sub forma unei serii de articole în organul central al partidului socialist, „Vorwärts“, din Leipzig, şi mai apoi ca volum, intitulat „Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“[1], apărut într-o a doua ediţie la Zürich în 1886.
La rugămintea prietenului meu Paul Lafargue, în prezent deputat de Lille în Camera franceză, am alcătuit din trei capitole ale acestei cărţi o broşură, pe care el a tradus-o şi a publicat-o în 1880 sub titlul „Socialisme utopique et socialisme scientifique“[2]. Acest text francez a stat la baza unei ediţii poloneze şi a unei ediţii spaniole. În 1883 prietenii noştri germani au publicat broşura în limba originalului. De atunci au fost publicate, pe baza textului german, traduceri în limbile italiană, rusă, daneză, olandeză şi română. Astfel, împreună cu ediţia engleză de faţă, această broşură a fost răspîndită în zece limbi. Nu cred că vreo altă lucrare socialistă, nici măcar „Manifestul Comunist“ din 1848 sau „Capitalul“ lui Marx, să fi fost tradusă de atîtea ori. În Germania ea a apărut în patru ediţii, cu un tiraj total de aproximativ 20.000 de exemplare.
Anexa „Marca“[3] a fost scrisă cu intenţia de a răspîndi în rîndurile Partidului socialist german unele cunoştinţe de bază cu privire la istoria şi la dezvoltarea proprietăţii funciare în Germania. Era foarte necesar acest lucru într-un timp cînd în Partidul socialist german intrase aproape întreaga muncitorime de la oraşe şi se punea problema atragerii muncitorilor agricoli şi a ţăranilor. Această anexă a fost inclusă în ediţia engleză, deoarece formele primitive ale proprietăţii funciare - comune tuturor triburilor germanice - şi istoria descompunerii lor sînt şi mai puţin cunoscute în Anglia decît în Germania. Am lăsat textul în forma lui iniţială, fără să mă refer deci la ipoteza emisă de curînd de Maksim Kovalevski, potrivit căreia împărţirea pămînturilor arabile şi a păşunilor între membrii mărcii a fost precedată de cultivarea în folosul comun a acestui pămînt de către o mare comunitate patriarhală familială, care cuprindea cîteva generaţii (un exemplu în această privinţă este zadruga slavilor din sud, existentă şi astăzi), iar împărţirea pămînturilor a avut loc mai tîrziu, atunci cînd comunitatea crescuse atît de mult, încît devenise prea greoaie pentru o gospodărire în comun. Kovalevski are, probabil, perfectă dreptate, dar problema mai este încă sub judice[4].
Termenii economici folosiţi în această lucrare coincid, în măsura in care sînt noi, cu cei folosiţi în ediţia engleză[5] a „Capitalului“ lui Marx. Denumim „producţie de mărfuri“ acea fază economică în care obiectele nu sînt produse numai pentru uzul producătorilor, ci şi în vederea schimbului, adică sînt produse ca mărfuri, nu ca valori de întrebuinţare. Această fază dăinuieşte de la primele începuturi ale producţiei în vederea schimbului pînă în zilele noastre; ea atinge deplina ei dezvoltare abia în cadrul producţiei capitaliste, adică în condiţiile în care capitalistul, proprietarul mijloacelor de producţie, angajează, în schimbul unui salariu, muncitori, oameni deposedaţi de orice mijloace de producţie afară de propria lor forţă de muncă şi îşi însuşeşte diferenţa dintre preţul de vînzare al produselor şi cheltuielile lui de producţie. împărţim istoria producţiei industriale, începînd din evul mediu, în trei perioade: 1) meşteşugul, mici meşteri cu cîteva calfe şi cîţiva ucenici, în cadrul căruia fiecare lucrător produce articolul în întregime; 2) manufactura, în cadrul căreia un număr mai mare de muncitori, grupaţi într-un atelier mare, produc articolul după principiul diviziunii muncii, fiecare muncitor executînd numai o operaţie parţială, aşa încît se obţine un produs finit abia după ce el a trecut, rînd pe rînd, prin mîinile tuturor; 3) industria modernă, în cadrul căreia produsul este fabricat de maşini puse în mişcare de o forţă mecanică, activitatea muncitorului mărginindu-se la supravegherea şi la reglarea funcţionării mecanismului[6].
Ştiu prea bine că publicul britanic va fi în bună parte scandalizat de conţinutul acestei broşuri. Dar dacă noi, continentalii, am fi ţinut cît de puţin seamă de prejudecăţile „publicului respectabil“ britanic, lucrurile s-ar prezenta şi mai rău ca acum. Broşura a fost scrisă în spiritul a ceea ce numim noi „materialism istoric“, iar cuvîntul „materialism“ sună ca o disonanţă în urechile majorităţii covîrşitoare a cititorilor britanici. „Agnosticismul“ mai este oarecum acceptat, dar materialismul este ceva cu totul inadmisibil. Şi, totuşi, ţara de baştină a întregului materialism modern, începînd din secolul al XVII-lea, este Anglia.
„Materialismul este fiul legitim al Marii Britanii. Chiar şi scolasticul ei, Duns Scot, se întreba «dacă materia nu poate să cugete.
Pentru a face cu putinţă o asemenea minune, el a recurs la atotputernicia lui dumnezeu, cu alte cuvinte el a impus teologiei să predice materialismul. Pe deasupra era şi nominalist[7]. La materialiştii englezi găsim, ca element de bază, nominalismul, care este în genere prima expresie a materialismului.
Adevăratul părinte al materialismului englez este Bacon. Ştiinţele naturii sînt pentru el adevărata ştiinţă, iar fizica experimentală este partea principală a ştiinţelor naturii. Anaxagoras cu homeomeriile[8] sale şi Democrit cu atomii săi sînt adesea citaţi de el. Potrivit doctrinei sale, simţurile nu înşală şi sînt izvorul tuturor cunoştinţelor. Orice ştiinţă este ştiinţă experimentală şi constă în a aplica datelor senzoriale o metodă raţională. Inducţia, analiza, compararea, observarea, experimentarea sînt condiţiile de căpetenie ale unei metode raţionale. Prima şi cea mai importantă proprietate inerentă a materiei este mişcarea, nu numai ca mişcare mecanică şi matematică, ci, mai ales, ca impuls, ca principiu vital, ca tensiune sau, pentru a folosi o expresie a lui Jacob Böhme, ca un «chin» («Qual»)[*] al materiei. Formele primare ale acesteia din urmă sînt forţe esenţiale vii, individualizatoare, inerente ei, care creează deosebirile specifice.
La Bacon, primul creator al materialismului, acesta mai conţine într-o formă naivă germenii unei dezvoltări multilaterale. Materia, în toată strălucirea ei poetic-senzorială, surîde întregului om. În schimb, doctrina însăşi, expusă sub formă de aforisme, e încă plină de inconsecvenţe teologice.
În dezvoltarea sa ulterioară, materialismul devine unilateral. Hobbes a fost acela care a sistematizat materialismul lui Bacon. Senzorialitatea îşi pierde culorile vii şi se transformă în senzorialitatea abstractă a geometrului. Mişcarea fizică este sacrificată în favoarea mişcării mecanice sau matematice; geometria este proclamată drept ştiinţă de căpetenie. Materialismul devine mizantrop. Pentru a putea învinge pe propriul său teren spiritul imaterial şi mizantrop, materialismul însuşi trebuie, la rîndul său, să-şi mortifice trupul şi să devină ascet. El se manifestă ca o fiinţă raţională, dar în schimb dezvoltă cu o consecvenţă necruţătoare şi toate concluziile raţiunii.
Dacă simţurile omului constituie izvorul tuturor cunoştinţelor lui, raţionează Hobbes luînd ca punct de plecare doctrina lui Bacon, atunci intuiţia, ideea, reprezentarea etc. nu sînt altceva decît fantome ale lumii corporale, mai mult sau mai puţin despuiată de forma ei senzorială. Ştiinţa poate numai să dea nume acestor fantome. Un nume poate fi utilizat pentru mai multe fantome. Ba pot exista chiar nume de nume. Dar ar fi o contradicţie ca, pe de o parte, să vezi în lumea senzorială originea tuturor ideilor, iar pe de altă parte să afirmi că un cuvînt ar fi ceva mai mult decît un cuvînt şi că în afară de esenţele reprezentate totdeauna individuale ar mai exista şi esenţe generale. O substanţă necorporală este ceva tot atît de contradictoriu ca şi un corp necorporal. Corp, existenţă, substanţă sînt una şi aceeaşi idee reală. Gîndirea nu poate fi separată de materia care gîndeşte. Materia este subiectul tuturor schimbărilor. Cuvîntul «infinit» este lipsit de înţeles dacă nu înseamnă capacitatea spiritului nostru de a adăuga la nesfîrşit la o mărime dată. Deoarece numai ceea ce este material poate fi perceput, ştiut, nu se ştie nimic despre existenţa lui dumnezeu. Numai propria mea existenţă este sigură. Orice afect omenesc este o mişcare mecanică care încetează sau începe. Obiectul înclinaţiilor - iată ce numim noi binele. Omul este supus aceloraşi legi ca şi natura. Puterea şi libertatea sînt identice.
Hobbes l-a sistematizat pe Bacon, fără a fundamenta însă în amănunţime principiul lui de bază, şi anume principiul că lumea simţurilor este izvorul cunoştinţelor şi al ideilor.
Locke fundamentează principiul lui Bacon şi al lui Hobbes în lucrarea «despre originea intelectului uman»[9].
După cum Hobbes a spulberat prejudecăţile teiste ale materialismului baconian, tot astfel Collins, Dodwell, Coward, Hartley, Priestley etc. au înlăturat ultimele limite teologice proprii încă senzualismului lui Locke. Cel puţin pentru materialist, deismul[10] nu este decît un mijloc comod şi lesnicios de a se descotorosi de religie“[11].
Iată ce spunea Karl Marx despre originea britanică a materialismului contemporan. Şi dacă astăzi englezii nu sînt prea încîntaţi că Marx a recunoscut meritele strămoşilor lor, noi nu putem decît să regretăm acest lucru. Totuşi nu se poate tăgădui că Bacon, Hobbes şi Locke au fost precursorii strălucitei şcoli a materialiştilor francezi, care, în pofida victoriilor repurtate de germani şi englezi pe mare şi pe uscat asupra francezilor, au făcut din secolul al XVIII-lea un secol prin excelenţă francez; şi asta cu mult înainte de revoluţia franceză, care a încununat sfîrşitul secolului şi ale cărei rezultate, noi, cei din Anglia şi din Germania, ne mai străduim şi azi să le aclimatizăm.
Un lucru e cent. Cînd un străin cult se stabilea pe la mijlocul secolului nostru în Anglia, ceea ce îl izbea cel mai mult era - şi nici nu se putea să fie altfel - bigotismul religios şi stupiditatea „respectabilei“ clase de mijloc engleze. Pe atunci noi eram cu toţii materialişti sau, cel puţin, liber-cugetători foarte înaintaţi; ni se părea de neînţeles că aproape toţi oamenii culţi din Anglia credeau în tot felul de minuni imposibile, că pînă şi geologi ca Buckland şi Mantell denaturau datele ştiinţei lor pentru a nu contrazice prea mult miturile mozaice ale genezei; ni se părea de neînţeles că oamenii care să aibă curajul de a recurge la propria lor judecată în probleme religioase trebuiau căutaţi printre cei inculţi, în „turma nespălată“, cum se spunea pe atunci, printre muncitori, mai ales printre socialiştii owenişti.
Dar de atunci Anglia „s-a civilizat“. Expoziţia din 1851[12] a însemnat sfîrşitul izolării insulare engleze. Anglia s-a internaţionalizat treptat în ceea ce priveşte mîncarea şi băutura, manierele, ideile; ea s-a internaţionalizat într-atît, încît doresc tot mai mult ca anumite maniere engleze să fie tot atît de unanim acceptate pe continent ca anumite obiceiuri continentale în Anglia. Un lucru este sigur: răspîndirea untdelemnului de salată (cunoscut pînă în 1851 numai de aristocraţie) a fost însoţită de o răspîndire fatală a scepticismului continental în problemele religioase; şi s-a ajuns pînă acolo, încît agnosticismul, deşi încă nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca biserica de stat engleză, stă totuşi în ceea ce priveşte respectabilitatea aproape pe aceeaşi treaptă cu secta baptistă şi, în orice caz, pe o treaptă mai înaltă decît „Armata salvării“[13]. De aceea cred că pentru mulţi dintre cei care deplîng şi blestemă din tot sufletul acest progres al necredinţei va fi o consolare să afle că aceste „idei nou-nouţe“ nu sînt de origine străină, nu poartă marca made in Germany, ca atîtea alte articole de consum, ci, dimpotrivă, sînt idei vechi de origine engleză, iar autorii lor britanici erau acum 200 de ani mult mai înaintaţi decît urmaşii lor de astăzi.
Într-adevăr, ce altceva este agnosticismul decît[14] un materialism „timid“? Concepţia despre natură a agnosticului este pe de-a-ntregul materialistă. Întreaga lume naturală este guvernată de legi şi exclude cu desăvîrşire orice intervenţie din afară. Dar, adaugă prudent agnosticul, noi nu suntem în stare să dovedim existenţa sau inexistenţa vreunei fiinţe supreme dincolo de lumea cunoscută de noi. Această rezervă a avut, poate, valoarea ei pe vremea cînd Laplace, la întrebarea lui Napoleon de ce în lucrarea „Mécanique céleste“ creatorul n-a fost nici măcar pomenit, celebrul astronom a dat următorul răspuns mîndru: „Je n'avais pas besoin de cette hypothèse“[15]. Astăzi însă, imaginea noastră despre univers şi despre dezvoltarea lui nu lasă cîtuşi de puţin loc nici pentru un creator, nici pentru un cîrmuitor; dacă s-ar admite însă o fiinţă supremă în afara întregii lumi existente, acest fapt n-ar constitui decît o contradicţie în sine şi, în plus, după părerea mea, o jignire gratuită adusă sentimentelor celor religioşi.
De asemenea agnosticul nostru admite că tot ceea ce ştim se bazează pe informaţiile pe care le primim prin mijlocirea simţurilor. Dar, adaugă el, de unde ştim că simţurile noastre ne dau imagini fidele ale obiectelor percepute de ele? În continuare el ne informează că atunci cînd vorbeşte despre lucruri sau despre însuşirile lor nu se referă, în realitate, la înseşi aceste lucruri şi la însuşirile lor, despre care nu poate şti nimic precis, ci numai la impresiile pe care ele le-au făcut asupra simţurilor sale. Acesta este, fără îndoială, un punct de vedere care pare să fie greu de combătut pe calea simplei argumentări. Dar, mai înainte ca oamenii să fi argumentat, ei au acţionat. „La început a fost fapta“[16]. Şi activitatea omenească a rezolvat dificultatea cu mult înainte ca sofisticăria omenească s-o fi inventat. The proof of the pudding is in the eating[17]. În momentul în care întrebuinţăm un lucru pentru satisfacerea trebuinţelor noastre potrivit însuşirilor pe care le percepem la el, în acel moment supunem exactitatea sau inexactitatea percepţiilor simţurilor noastre unei probe care nu poate da greş. Dacă aceste percepţii n-au fost exacte, atunci şi aprecierea noastră în ceea ce priveşte folosirea unui asemenea lucru trebuie să fie inexactă, şi încercarea noastră trebuie să dea greş. Dar dacă ne atingem scopul, dacă vedem că lucrul corespunde reprezentării noastre despre el, scopului în care a fost folosit, atunci avem dovada pozitivă că înăuntrul acestor limite percepţiile noastre despre lucru şi despre însuşirile lui coincid cu realitatea existentă în afara noastră. Dimpotrivă, dacă dăm greş, de cele mai multe ori nu durează mult pînă cînd găsim cauza; atunci vedem fie că percepţia care se află la baza încercării noastre a fost ea însăşi incompletă şi superficială, fie că a fost legată de rezultatele altor percepţii într-un chip nejustificat de situaţie[18]. Atîta vreme cît exersăm şi folosim just simţurile noastre şi menţinem acţiunile noastre în limitele trasate de percepţiile înregistrate şi folosite just, vom vedea că succesele acţiunilor noastre fac dovada concordanţei percepţiilor noastre cu natura obiectivă a lucrurilor percepute. După cîte ştim pînă acum, n-am fost niciodată nevoiţi să tragem concluzia că percepţiile simţurilor noastre, verificate din punct de vedere ştiinţific, produc în creierul nostru reprezentări despre lumea exterioară care se îndepărtează, prin natura lor, de realitate sau că există o incompatibilitate inerentă între lumea exterioară şi percepţiile simţurilor noastre despre ea.
Dar atunci vine agnosticul neokantian şi spune: da, e posibil să putem percepe just însuşirile unui lucru, dar nu putem să concepem lucrul însuşi prin mijlocirea vreunui proces senzorial sau de gîndire. Acest „lucru în sine“ se află dincolo de cunoaşterea noastră. La aceasta Hegel a răspuns de mult: dacă cunoaşteţi toate însuşirile unui lucru, cunoaşteţi lucrul însuşi; nu mai rămîne decît faptul că lucrul de care este vorba există în afara noastră, şi de îndată ce simţurile voastre au constatat acest fapt, aţi sesizat pînă la capăt acest lucru, faimosul „lucru în sine“ incognoscibil al lui Kant. La acestea putem adăuga astăzi că pe vremea lui Kant cunoaşterea lucrurilor naturale era atît de fragmentară, încît putea lăsa să se bănuiască îndărătul puţinelor cunoştinţe pe care le aveam despre fiecare din ele încă un misterios „lucru în sine“. Dar de atunci, datorită progresului uriaş al ştiinţelor, aceste lucruri insesizabile au fost unul după altul sesizate, analizate, ba mai mult, reproduse. Şi ceea ce putem face nu putem în nici un caz considera incognoscibil. Asemenea lucruri misterioase au fost pentru chimie în prima jumătate a secolului nostru substanţele organice. Acum învăţăm să producem pe cale sintetică aceste substanţe, una după alta, din elementele lor componente fără ajutorul proceselor organice. Chimia modernă declară: de îndată ce compoziţia chimică a unui corp oarecare e cunoscută, acel corp poate fi produs pe cale sintetică din elementele sale. Sîntem încă departe de a cunoaşte exact compoziţia celor mai complexe substanţe organice, a aşa-numitelor substanţe albuminoide; dar nu avem nici un motiv să credem că nu vom dobîndi această cunoaştere, fie chiar şi peste secole, şi că nu vom putea produce cu ajutorul ei albumina artificială. Dar dacă vom reuşi vom fi produs totodată viaţă organică, căci viaţa, de la formele ei inferioare pînă la cele superioare, nu este altceva decît modul normal de existenţă a corpurilor albuminoide.
Dar, după ce a făcut aceste rezerve formale, agnosticul nostru vorbeşte şi acţionează ca un materialist inveterat, cum şi este de fapt. El poate să spună: pe cît ştim noi, materia şi mişcarea, sau, cum se spune astăzi, energia, nu pot fi nici create, nici distruse, dar nu avem nici o dovadă că ele n-au fost create cîndva. Dar, dacă într-un caz dat încercaţi să folosiţi această recunoaştere împotriva lui, el vă va reduce repede la tăcere. Dacă in abstracto el admite posibilitatea spiritualismului, in concreto nici nu vrea să audă de aşa ceva. El vă va spune: judecînd după ceea ce ştim şi putem să ştim, nu există un creator sau cîrmuitor al universului; din punctul nostru de vedere, materia şi energia nu pot fi nici create, nici distruse; pentru noi, gîndirea este o formă a energiei, o funcţiune a creierului; tot ce ştim noi se reduce la aceea că lumea materială este guvernată de legi imuabile etc. etc.; aşadar, în măsura în care el este un om de ştiinţă, în măsura în care ştie ceva, în această măsură el este materialist; în afară de ştiinţa sa, în domeniile care îi sînt străine, el îşi traduce ignoranţa în greceşte şi o numeşte agnosticism.
În orice caz, un lucru este sigur: chiar dacă aş fi un agnostic, n-aş putea denumi concepţia despre istorie schiţată în această broşură „agnosticism istoric“. Oamenii religioşi ar rîde de mine, iar agnosticii m-ar întreba indignaţi dacă nu cumva vreau să-mi bat joc de dînşii. Aşa încît sper că nici „publicul respectabil“ britanic numit în germană filistin, nu va fi prea indignat dacă voi întrebuinţa în engleză, ca în atîtea alte limbi, expresia „materialism istoric“ pentru a desemna acea concepţie despre istoria omenirii care vede cauza ultimă şi forţa motrice hotărîtoare a tuturor evenimentelor istorice importante în dezvoltarea economică a societăţii, în schimbările modului de producţie şi de schimb, în împărţirea societăţii în diferite clase, care decurge de aici, şi în luptele dintre aceste clase.
Poate că mi se va îngădui mai curînd acest lucru dacă voi dovedi că materialismul istoric poate fi de folos chiar şi pentru respectabilitatea filistinului britanic. Am atras atenţia asupra faptului că, acum 40 sau 50 de ani, orice străin cult care se stabilea în Anglia era izbit în chip neplăcut de ceea ce trebuia să-i pară bigotism religios şi obtuzitate din partea „respectabilei“ clase de mijloc engleze. Acum voi dovedi că respectabila clasă de mijloc engleză din acea vreme nu era chiar atît de stupidă cum i se părea străinului instruit. Tendinţele ei religioase îşi au explicaţia lor.
Cînd Europa a ieşit din evul mediu, clasa de mijloc de la oraşe, în ascensiune, constituia elementul ei revoluţionar. Poziţia recunoscută pe care şi-o cucerise în cadrul orînduirii feudale medievale nu reprezenta un cîmp destul de larg pentru forţa ei de expansiune. Dezvoltarea clasei de mijloc, a burgheziei, era incompatibilă cu sistemul feudal, aşadar sistemul feudal trebuia să cadă.
Marele centru internaţional al sistemului feudal era însă biserica romano-catolică. În pofida tuturor războaielor intestine, ea unea întreaga Europă feudală occidentală într-un mare tot politic, în opoziţie atît cu lumea greco-schismatică, cît şi cu cea mahomedană. Ea dădea orînduirii feudale aureola consacrării divine. Ea îşi întocmise propria ei ierarhie după model feudal şi, în sfîrşit, era cel mai mare senior feudal, deoarece ei îi aparţineau cel puţin o treime din toate proprietăţile funciare catolice. Înainte ca feudalismul laic să poată fi atacat în fiecare ţară în parte, trebuia distrusă această organizaţie centrală, sacră a feudalismului.
Dar, paralel cu ascensiunea clasei de mijloc, ştiinţa cunoscu un avînt uriaş. A început din nou să fie studiate astronomia, mecanica, fizica, anatomia şi fiziologia. Burghezia avea nevoie pentru dezvoltarea producţiei sale industriale de o ştiinţă care să cerceteze proprietăţile corpurilor din natură şi modul de a acţiona al forţelor naturii. Pînă atunci însă ştiinţa nu fusese decît slujnica umilă a bisericii, căreia nu-i era îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă; de aceea ea a fost orice, numai ştiinţă nu. Acum ştiinţa s-a răzvrătit împotriva bisericii; burghezia avea nevoie de ştiinţă şi participa la această răzvrătire.
Nu am atins cu aceasta decît două dintre punctele care trebuiau să ducă la un conflict între clasa de mijloc în ascensiune şi biserica existentă; dar aceasta ajunge pentru a dovedi, în primul rînd, că clasa direct interesată în lupta împotriva autorităţii bisericii catolice era tocmai burghezia şi, în al doilea rînd, că pe atunci orice luptă împotriva feudalismului trebuia să îmbrace o haină religioasă, trebuia să fie îndreptată, înainte de toate, împotriva bisericii. Deşi chemarea la luptă a fost lansată de universităţi şi de către oamenii de afaceri de la oraşe, ea trebuia inevitabil să găsească un răsunet puternic în rîndurile populaţiei rurale, printre ţărani, care duceau pretutindeni o luptă înverşunată împotriva stăpînilor lor feudali, clerici şi mireni, o luptă pentru însăşi existenţa lor.
Marea[19] luptă a burgheziei europene împotriva feudalismului a culminat în trei mari bătălii decisive.
Prima a fost aşa-numita Reformă din Germania. Chemării lui Luther la luptă împotriva bisericii i-au răspuns două răscoale politice: mai întîi, răscoala din 1523, a micii nobilimi, sub conducerea lui Franz von Sickingen, apoi marele război ţărănesc din 1525[20]. Ambele au fost înăbuşite mai ales din cauza nehotărîrii părţii celei mai interesate, orăşenii, nehotărîre ale cărei cauze nu le putem cerceta aici. Din acest moment lupta a degenerat într-o hărţuială între diferiţii principi şi puterea centrală imperială, care a avut drept urmare excluderea Germaniei pentru 200 de ani din rîndul naţiunilor europene active din punct de vedere politic. Reforma lui Luther a dus, ce-i drept, la o nouă religie, şi anume tocmai la religia de care avea nevoie monarhia absolută. N-au apucat bine ţăranii din nord-estul Germaniei să treacă la luteranism, că s-au şi pomenit degradaţi de la starea de oameni liberi la aceea de iobagi.
Dar acolo unde Luther a fost învins a biruit Calvin. Dogma sa corespundea năzuinţelor celor mai îndrăzneţe ale burgheziei de pe atunci. Doctrina predestinării preconizată de el era expresia religioasă a faptului că în lumea comercială a concurenţei succesul sau falimentul nu depind de activitatea sau de iscusinţa individului, ci de împrejurări independente de dînsul. „Nu voinţa cuiva este hotărîtoare, ci mizericordia unor forţe economice superioare, necunoscute“. Aceasta era cu atît mai adevărat într-o vreme de revoluţionare economică, cînd toate vechile căi şi centre comerciale erau înlăturate de altele noi, cînd America şi India deveniseră accesibile lumii întregi şi cînd chiar cea mai sacră dogmă economică - valoarea aurului şi a argintului - începea să se clatine şi să se prăbuşească. Apoi organizarea bisericii lui Calvin era cît se poate de democratică şi de republicană; şi dacă împărăţia domnului era republicanizată, puteau oare împărăţiile pămînteşti să rămînă supuse regilor, episcopilor şi seniorilor feudali? În timp ce luteranismul german devenise o unealtă docilă în mîinile micilor principi germani, calvinismul a întemeiat o republică în Olanda şi partide republicane active în Anglia şi mai ales în Scoţia.
A doua mare răscoală a burgheziei a găsit în calvinism o teorie de luptă gata pregătită. Această răscoală a avut loc în Anglia. Ea a fost pornită de clasa de mijloc de la oraşe, iar victoria a fost cucerită de ţărănimea mijlocaşă (yeomanry) din districtele rurale. Lucru ciudat: în toate cele trei mari revoluţii burgheze, ţăranii furnizează armata care trebuie să ducă lupta, dar de fiecare dată după cucerirea victoriei tocmai ţărănimea e clasa ruinată de urmările economice ale acestei victorii. După o sută de ani de la moartea lui Cromwell, ţărănimea mijlocaşă din Anglia dispăruse aproape cu totul. În orice caz însă, numai datorită acestei ţărănimi mijlocaşe şi elementului plebeu de la oraşe lupta a putut fi dusă pînă la capăt şi Carol I trimis pe eşafod[21]. Pentru ca burghezia să poată culege chiar şi numai acele roade ale victoriei care pe atunci erau deja coapte, revoluţia a trebuit să fie împinsă cu mult dincolo de ţinta urmărită, întocmai ca în Franţa în 1793 şi în Germania în 1848. Aceasta pare a fi, într-adevăr, una dintre legile de dezvoltare a societăţii burgheze.
După acest exces de activitate revoluţionară a urmat reacţiunea inevitabilă, care, la rîndul ei, a trecut dincolo de ţelul urmărit[22]. După o serie de oscilări, în cele din urmă s-a stabilit noul centru de greutate care a servit ca punct de plecare pentru dezvoltarea ulterioară. Grandioasa perioadă din istoria Angliei cunoscută de filistini sub mumele de „marea rebeliune“ şi luptele care i-au urmat s-au încheiat cu evenimentul din 1689, de importanţă relativ mică, denumit de istoriografia liberală „glorioasa revoluţie“[23].
Noul punct de plecare era un compromis între burghezia în ascensiune şi foştii mari proprietari funciari feudali. Aceştia din urmă, consideraţi atunci, ca şi acum, aristocraţi, erau de mult pe cale să devină ceea ce a devenit abia mult mai tîrziu Ludovic-Filip în Franţa: „primii burghezi ai naţiunii“. Din fericire pentru Anglia, vechii baroni feudali se uciseseră între ei în războiul celor două roze[24]. Urmaşii lor, deşi în majoritatea cazurilor descendenţi ai aceloraşi vechi familii, proveneau totuşi din linii colaterale atît de îndepărtate, încît alcătuiau o tagmă cu totul nouă, cu obiceiuri şi tendinţe mai curînd burgheze decît feudale; ei cunoşteau cît se poate de bine valoarea banului şi au început imediat să-şi sporească renta lor funciară, alungind sute de mici arendaşi şi înlocuindu-i cu oi. Henric al VIII-lea a creat cu duiumul noi landlorzi-burghezi, dăruind şi vînzînd pe nimica toată domeniile bisericeşti; acelaşi rezultat l-au avut confiscările, care au durat pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, a nenumărate latifundii, dăruite apoi unor parveniţi sau semiparveniţi. De aceea de la Henric al VII-lea încoace „aristocraţia“ engleză nu numai că nu s-a opus dezvoltării producţiei industriale, ci, dimpotrivă, a căutat să tragă foloase de pe urma ei. Şi tot astfel o parte din marii proprietari funciari au fost întotdeauna gata, din motive economice şi politice, să colaboreze cu conducătorii burgheziei financiare şi industriale. Astfel s-a ajuns cu uşurinţă la compromisul din 1689. Spolia opima[25] politice - slujbe, sinecure, lefuri mari - au fost lăsate în mîna marii nobilimi funciare, cu condiţia ca ea să ţină seama în suficientă măsură de interesele economice ale clasei de mijloc financiare, industriale şi comerciale. Iar aceste interese economice erau încă pe atunci destul de puternice pentru a determina în ultimă instanţă politica generală a naţiunii. Chiar dacă în probleme de amănunt existau disensiuni, oligarhia aristocratică ştia prea bine că propria ei prosperitate economică era inseparabil legată de prosperitatea clasei de mijloc industriale şi comerciale.
De atunci burghezia a constituit o parte componentă modestă, dar recunoscută, a claselor dominante din Anglia. Ca şi acestea, ea avea interesul ca marile mase muncitoare ale poporului să fie oprimate. Fiecare comerciant sau fabricant se situa faţă de slujbaşii, muncitorii şi servitorii săi pe o poziţie de stăpîn, sau, cum se mai spunea nu de mult în Anglia, de „superior firesc“. El avea interesul să-i pună să muncească cît mai mult şi cît mai bine; în acest scop el trebuia să cultive în ei spiritul de supunere. El însuşi era religios; religia sa îi furnizase stindardul sub care luptase împotriva regelui şi lorzilor. Curînd el a descoperit în religie şi mijloacele pentru a modela conştiinţa supuşilor săi fireşti şi a-i face să asculte de ordinele stăpînilor lor prin graţia lui dumnezeu. Într-un cuvînt, burghezul englez era acum părtaş la oprimarea „stărilor de jos“, a marii mase producătoare a poporului, şi unul dintre mijloacele folosite în acest scop era influenţa pe care o exercita religia.
Dar şi altă împrejurare a contribuit la întărirea înclinaţiilor religioase ale burgheziei: răspîndirea materialismului în Anglia. Această nouă învăţătură atee nu numai că a provocat indignarea evlavioasei clase de mijloc, dar s-a şi anunţat ca o filozofie potrivită numai pentru învăţaţi şi pentru oamenii culţi din lumea mare, în opoziţie cu religia, bună numai pentru marea masă incultă, inclusiv burghezia. Cu Hobbes, această nouă învăţătură a păşit în arenă ca apărătoare a atotputerniciei regale, chemînd monarhia absolută să nu lase acest puer robustus, sed malitiosus[26], poporul, să ridice capul. Şi la succesorii lui Hobbes - Bolingbroke, Shaftesbury etc. - noua formă deistă a materialismului a rămas o doctrină aristocratică, ezoterică şi de aceea odioasă clasei de mijloc, nu numai din pricină că ea reprezenta o erezie sub raport religios, ci şi din pricina implicaţiilor ei politice antiburgheze. Iată de ce, în opoziţie cu materialismul şi cu deismul aristocraţiei, tocmai sectele protestante, care furnizaseră atît drapelul, cît şi soldaţii pentru lupta împotriva Stuarţilor, au constituit şi principalele forţe de luptă ale clasei de mijloc progresiste şi mai alcătuiesc şi astăzi coloana vertebrală a „marelui partid liberal“.
Între timp, materialismul a trecut din Anglia în Franţa, unde a găsit o a doua şcoală filozofică materialistă, izvorîtă din filozofia carteziană[27], cu care s-a contopit. Şi în Franţa el a rămas la început o doctrină exclusiv aristocratică. Curînd însă a ieşit la iveală caracterul lui revoluţionar. În critica lor, materialiştii francezi nu s-au limitat numai la problemele religioase; au supus criticii toate tradiţiile ştiinţifice, toate instituţiile politice din timpul lor. Pentru a demonstra aplicabilitatea generală a teoriei lor, ei au ales drumul cel mai scurt: au aplicat-o cu îndrăzneală la toate domeniile cunoaşterii în opera monumentală de la care li s-a tras numele, „Enciclopedia“. Astfel materialismul a devenit, sub o formă sau alta, ca materialism recunoscut sau ca deism, concepţia despre lume a întregului tineret cult din Franţa; influenţa lui a fost atît de mare, încît, în timpul marii revoluţii, învăţătura elaborată de regaliştii englezi a servit republicanilor şi teroriştilor francezi drept stindard teoretic şi le-a inspirat textul „Declaraţiei drepturilor omului“[28].
Marea revoluţie franceză a fost a treia răscoală a burgheziei, dar prima care a lepădat complet mantia religioasă şi care a dat lupta pe un teren net politic. Ea a fost totodată prima răscoală în care lupta a fost dusă într-adevăr pînă la capăt, adică pînă la nimicirea uneia dintre părţile combatante, aristocraţia, şi la victoria deplină a celeilalte părţi, burghezia. În Anglia, continuitatea instituţiilor pre şi postrevoluţionare şi compromisul dintre marii proprietari funciari şi capitalişti şi-au găsit expresia în continuitatea precedentelor judiciare şi în menţinerea cu sfinţenie a formelor feudale ale legii. În Franţa, revoluţia a rupt complet cu tradiţiile moştenite, a măturat ultimele urme ale feudalismului şi, în Codul civil[29], a adaptat cu măiestrie la relaţiile capitaliste moderne vechiul drept roman - această expresie aproape desăvîrşită a relaţiilor juridice corespunzătoare treptei de dezvoltare economică denumite de Marx „producţia de mărfuri“ -, l-a adaptat cu atîta măiestrie, încît acest revoluţionar cod de legi francez mai serveşte şi astăzi în toate ţările, şi nici Anglia nu face excepţie, ca model pentru reformele care privesc dreptul de proprietate. Să nu uităm, totuşi, un lucru. Dacă dreptul englez continuă să exprime relaţiile economice ale societăţii capitaliste într-o barbară limbă feudală, care corespunde lucrului pe care trebuie să-l exprime tot aşa cum ortografia engleză corespunde pronunţării engleze - vous écrivez Londres et vous prononcez Constantinople[30], spunea un francez -, acest drept englez este însă şi singurul oare a păstrat nealterată şi a transplantat în America şi în colonii partea cea mai bună a acelei libertăţi a individului, autonomii locale şi garanţii împotriva oricărui amestec străin în afară de cel al justiţiei, într-un cuvînt a acelor vechi libertăţi germanice care pe continent sub monarhia absolută au dispărut cu desăvîrşire şi n-au fost recucerite nicăieri în întregime pînă azi.
Să ne întoarcem însă la burghezul britanic. Revoluţia franceză i-a oferit un minunat prilej de a ruina comerţul maritim francez cu ajutorul monarhiilor continentale, de a anexa colonii franceze şi de a înăbuşi ultimele pretenţii franceze de rivalitate pe mare. Acesta era unul dintre motivele pentru care el a luptat împotriva revoluţiei. Al doilea motiv era aversiunea lui faţă de metodele acestei revoluţii: nu numai terorismul ei „condamnabil“, dar chiar şi încercarea ei de a instaura dominaţia deplină a burgheziei. Cum putea oare burghezul englez să se lipsească de aristocraţia sa care-l învăţa bunele maniere (maniere demne de profesorul care le preda) şi lansa moda pentru el, care-i furniza ofiţeri pentru armată, păzitoarea ordinii interne, şi pentru flotă, menită să cucerească noi posesiuni coloniale şi noi pieţe străine? Fireşte că şi în rîndurile burgheziei exista o minoritate progresistă, oameni ale căror interese nu prea erau satisfăcute de acest compromis; această minoritate, formată mai ales din elemente mai puţin înstărite ale clasei de mijloc, simpatiza cu revoluţia[31], dar era neputincioasă în parlament.
Aşadar, cu cît materialismul devenea tot mai mult crezul revoluţiei franceze, cu atît mai tare se crampona cucernicul burghez englez de religia lui. Nu dovedise oare teroarea din Paris unde se ajunge cînd poporul îşi pierde credinţa? Cu cît trecînd graniţele Franţei materialismul se răspîndea mai mult în ţările vecine şi se întărea datorită curentelor teoretice înrudite, mai ales datorită filozofiei germane, cu cît materialismul şi libera cugetare în genere deveneau realmente pe continent tot mai mult atributul necesar al omului cult, cu atît clasa de mijloc engleză se crampona cu mai multă îndărătnicie de diferitele ei crezuri religioase. Oricît de mult se deosebeau aceste crezuri între ele, toate erau net religioase, creştine.
În timp ce în Franţa revoluţia asigura triumful politic al burgheziei, în Anglia Watt, Arkwright, Cartwright şi alţii dădeau primul impuls unei revoluţii industriale care a deplasat complet centrul de greutate al puterii economice. Avuţia burgheziei creştea acum infinit mai repede decît aceea a aristocraţiei funciare. În rîndurile burgheziei însăşi, aristocraţia financiară, bancherii etc. erau împinşi din ce in ce mai mult pe planul al doilea de către fabricanţi. Compromisul din 1689, chiar şi după schimbările survenite treptat în favoarea burgheziei, nu mai corespundea poziţiei reciproce a părţilor. Şi caracterul acestor părţi se schimbase; burghezia din 1830 se deosebea foarte mult de burghezia din secolul trecut. Puterea politică, rămasă încă aristocraţiei şi pusă în acţiune împotriva pretenţiilor noii burghezii industriale, devenise incompatibilă cu noile interese economice. Se impunea o nouă luptă împotriva aristocraţiei; această luptă nu se putea termina decît cu victoria noii puteri economice. Sub imboldul revoluţiei franceze din 1830, a fost impusă mai întîi, în pofida tuturor împotrivirilor, reforma parlamentară[32]. Aceasta a creat burgheziei o poziţie recunoscută şi puternică în parlament. Apoi a urmat abrogarea legilor cerealelor, care a instaurat o dată pentru totdeauna supremaţia burgheziei, şi anume a părţii ei celei mai active, a fabricanţilor, asupra aristocraţiei funciare. Aceasta a fost cea mai mare victorie a burgheziei, dar şi ultima, repurtată exclusiv în propriul ei interes. Toate triumfurile de mai tîrziu ea a trebuit să le împartă cu o nouă putere socială, care i-a fost la început aliată, dar mai tîrziu rivală.
Revoluţia industrială crease o clasă de mari capitalişti fabricanţi, dar totodată şi o clasă, cu mult mai numeroasă, de muncitori de fabrică. Această clasă creştea necontenit ca număr pe măsură ce revoluţia industrială cuprindea o ramură de producţie după alta. Dar o dată cu numărul creştea şi puterea ei, şi această putere s-a manifestat încă în 1824, cînd a silit parlamentul recalcitrant să abroge legile care interziceau libertatea de asociere[33]. În timpul agitaţiei pentru reformă, muncitorii au format aripa radicală a partidului reformei; cînd prin legea din 1832 s-au văzut excluşi de la dreptul de vot, ei şi-au formulat revendicările în carta poporului (people's charter)[34] şi s-au constituit în opoziţie cu puternicul partid burghez care lupta împotriva legilor cerealelor[35], ca un partid cartist independent. Acesta a fost primul partid muncitoresc al timpurilor noastre.
Apoi, în februarie şi martie 1848, pe continent au izbucnit revoluţii, în care muncitorii au jucat un rol deosebit de însemnat şi au formulat, cel puţin la Paris, revendicări absolut inadmisibile din punctul de vedere al societăţii capitaliste. A urmat o reacţiune generală. Mai întîi înfrîngerea cartiştilor la 10 aprilie 1848, apoi zdrobirea insurecţiei muncitorilor parizieni din luna iunie a aceluiaşi an, dezastrele din 1849 din Italia, Ungaria, Germania de sud şi, în sfîrşit, victoria lui Ludovic-Bonaparte asupra Parisului la 2 decembrie 1851. Astfel, cel puţin pentru cîtva timp, sperietoarea revendicărilor muncitoreşti era înlăturată, dar cu ce preţ! Dacă şi mai înainte burghezul englez era convins de necesitatea menţinerii poporului de rînd într-o stare de spirit religioasă, cu atît mai imperios trebuia să resimtă el această necesitate acum, după toate cele petrecute! Şi fără să ţină cîtuşi de puţin seamă de zîmbetele batjocoritoare ale confraţilor lui de pe continent, el a continuat să cheltuiască an de an mii şi zeci de mii pentru propovăduirea în păturile de jos a religiei evanghelice. Nesatisfăcut de propriul său aparat religios, el s-a adresat „fratelui Jonathan“, cel mai mare organizator de afaceri religioase din acea vreme, şi a importat din America revivalismul[36], pe Moody, Sankey şi alţii; în cele din urmă el a acceptat chiar şi sprijinul primejdios al „Armatei salvării“, care, reînviind metodele de propagandă ale creştinismului primitiv, se adresa săracilor ca celor aleşi, lupta împotriva capitalismului în felul ei religios şi cultiva astfel un element al luptei de clasă primitiv-creştin; şi nu este exclus ca într-o bună zi acest element să devină funest pentru oamenii cu stare care astăzi cheltuiesc bani grei pentru finanţarea Armatei salvării.
Pare să fie o lege a dezvoltării istorice că în nici o ţară din Europa burghezia nu poate să cucerească, cel puţin pentru o vreme mai îndelungată, puterea politică în mod tot atît de exclusiv cum a deţinut-o aristocraţia feudală în evul mediu. Chiar în Franţa, unde feudalismul a fost smuls din rădăcini, burghezia ca clasă a deţinut puterea numai în cursul unor perioade scurte. Sub Ludovic-Filip, între 1830 şi 1848, la cîrmă s-a aflat numai o mică parte a burgheziei, cea mai mare parte fiind lipsită de dreptul de vot din cauza censului prea ridicat. Sub a doua republică, 1848-1851, a fost la putere întreaga burghezie, dar numai timp de trei ani; incapacitatea ei a croit drum celui de-al doilea imperiu. Abia în prezent, sub a treia republică, burghezia, în totalitatea ei, a fost la cîrmă timp de 20 de ani, dar de pe acum ea dă semne îmbucurătoare de decadenţă. O dominaţie îndelungată a burgheziei a fost pînă acum cu putinţă doar în ţări ca America, unde nu a existat niciodată feudalism şi unde societatea a pornit din capul locului pe o bază burgheză. Dar, chiar în Franţa şi în America, succesorii burgheziei, muncitorii, bat deja la uşă.
În Anglia, burghezia n-a deţinut niciodată singură toată puterea. Chiar şi victoria din 1832 a lăsat toate funcţiile guvernamentale înalte aproape exclusiv în mîna aristocraţiei. N-am putut să-mi explic servilismul cu care bogata clasă de mijloc a acceptat această stare de lucruri, pînă cînd, într-o bună zi, marele fabricant liberal d-l W. E. Forster, într-o cuvîntare rostită în faţa tineretului din Bradford, l-a implorat, dacă vrea să facă carieră, să înveţe franţuzeşte şi i-a povestit în ce situaţie penibilă a fost pus atunci cînd, devenind ministru, a trebuit să frecventeze o societate unde cunoaşterea limbii franceze era cel puţin tot atît de necesară ca şi aceea a limbii engleze! Şi, într-adevăr, burghezii englezi din vremea aceea erau, de regulă, nişte parveniţi cu totul inculţi, care vrînd-nevrînd trebuiau să lase în seama aristocraţiei toate funcţiile guvernamentale mai înalte, pentru care erau necesare alte calităţi decît mărginirea şi îngîmfarea insulară, condimentate cu şiretenie negustorească[**]. Chiar şi astăzi, nesfîrşitele dezbateri din presă pe tema „middle-class-education“[37] ne arată că clasa de mijloc engleză nu consideră încă indicată pentru ea cea mai aleasă educaţie şi de aceea caută ceva mai modest. A părut, aşadar, foarte firesc ca, chiar şi după abrogarea legilor cerealelor, biruitorii zilei, diverşii Cobden, Bright, Forster etc., să rămînă mai departe excluşi de la orice participare la guvernarea oficială, pînă cînd, 20 de ani mai tîrziu, o nouă reformă parlamentară[38] le-a deschis porţile ministerelor. Şi pînă în ziua de azi burghezia engleză este atît de pătrunsă de sentimentul propriei ei inferiorităţi sociale, încît întreţine pe socoteala ei şi a poporului o castă decorativă de trîntori care trebuie să reprezinte cu demnitate naţiunea în toate ocaziile solemne, ea însăşi simţindu-se foarte onorată cînd, vreun burghez oarecare este considerat demn de a fi admis în această corporaţie aleasă şi privilegiată, pe care, de fapt, ea însăşi a fabricat-o.
Astfel clasa de mijloc industrială şi comercială încă nu izbutise să înlăture definitiv aristocraţia funciară de la puterea politică cînd s-a ivit pe scenă un nou concurent - clasa muncitoare. Reacţia care a urmat după mişcarea cartistă şi după revoluţiile de pe continent şi extinderea nemaipomenită a industriei engleze între 1848 şi 1866 (atribuită, de obicei, numai libertăţii comerţului, dar care se datoreşte în mult mai mare măsură extinderii colosale a căilor ferate, a navigaţiei pe oceane şi a mijloacelor de comunicaţie în genere) readuseseră pe muncitori în stare de dependenţă faţă de partidul liberal, în cadrul căruia, ca şi în perioada precartistă, ei formau aripa radicală. Cu timpul însă revendicarea dreptului de vot de către muncitori nu mai putea fi ignorată. Pe cînd whigii, liderii liberalilor, mai şovăiau încă cuprinşi de teamă, Disraeli şi-a dovedit superioritatea, determinîndu-i pe tory să folosească momentul prielnic pentru a introduce în circumscripţiile electorale orăşeneşti dreptul de vot pentru toţi cei care ocupau o locuinţă separată (household suffrage), ceea ce implica o modificare a circumscripţiilor electorale. Curînd după aceasta a fost introdus votul secret (the balllot); apoi, în 1884, household suffrage a fost extins asupra comitatelor şi s-a procedat la o reîmpărţire a circumscripţiilor electorale, care erau astfel, într-o oarecare măsură, egalizate. Toate acestea au făcut să crească atît de mult forţa clasei muncitoare în alegeri, încît ea formează acum majoritatea alegătorilor în cel puţin 150-200 de circumscripţii electorale. Dar nu există o mai bună şcoală a respectului faţă de tradiţii decît sistemul parlamentar! Dacă clasa de mijloc priveşte cu evlavie şi veneraţie grupul pe care lordul John Manners îl numeşte în glumă „vechea noastră nobilime“, la rîndul ei masa muncitorilor privea pe atunci cu respect şi veneraţie clasa de mijloc, aşa-numita „lume bună“ de atunci. Şi, într-adevăr, muncitorul englez de acum 15 ani era muncitorul-model a cărui consideraţie plină de respect pentru poziţia patronului său şi a cărui stăpînire de sine şi sfială, atunci cînd îşi cerea drepturile, turnau balsam pe rănile făcute economiştilor noştri germani din şcoala socialiştilor de catedră de incurabilele tendinţe comuniste şi revoluţionare ale muncitorilor germani, compatrioţii lor.
Burghezii englezi erau, totuşi, oameni de afaceri destoinici şi vedeau mai departe decît profesorii germani. Numai constrînşi de împrejurări ei împărţiseră puterea cu muncitorii. În timpul mişcării cartiste ei văzuseră de ce este în stare acest puer robustus, sed malitiosus, poporul. De atunci burghezia a trebuit să înglobeze cea mai mare parte a revendicărilor din carta poporului în legile Regatului Unit. Acum mai mult ca oricînd era necesar ca poporul să fie ţinut în frîu prin mijloace morale, iar primul şi cel mai important mijloc moral cu care pot fi influenţate masele rămăsese tot religia. Iată cum se explică preponderenţa popilor în consiliile şcolare, contribuţia benevolă tot mai mare a burgheziei la sprijinirea demagogiei religioase de toate soiurile de la ritualism pînă la „Armata salvării“.
Venise momentul ca filistinismul respectabil britanic să triumfe asupra liberei cugetări şi a indiferenţei religioase a burghezului continental. Printre muncitorii din Franţa şi din Germania domnea o stare de spirit revoluţionară. Ei erau cu toţii contaminaţi de socialism şi, în plus, din motive foarte întemeiate nu ţineau de loc ca mijloacele cu ajutorul cărora să-şi cucerească puterea să fie legale. Într-adevăr, puer robustus devenise din zi în zi mai malitiosus. Ce altă scăpare îi rămînea burghezului francez şi german decît să abandoneze pe tăcute libera cugetare, întocmai cum un puşti, atunci cînd răul de mare îl cuprinde tot mai mult, aruncă ţigara aprinsă cu care se plimba ţanţoş pe bord? Unul după altul, zeflemiştii îşi luau aere cucernice, vorbeau cu respect despre biserică, despre dogmele şi ritualurile ei şi chiar se conformau acestora din urmă în măsura în care nu le puteau ocoli. Burghezii francezi mîncau vinerea maigre[39], iar pe burghezii germani îi treceau năduşelile ascultînd în stranele lor din biserică nesfîrşitele predici protestante. O scrîntiseră cu materialismul lor. „Die Religion muss dem Volk erhalten werden“ - „Religia trebuie să fie păstrată pentru popor“ - iată ultimul şi singurul mijloc de salvare a societăţii de la pieirea totală. Spre ghinionul lor, ei au descoperit acest lucru abia după ce făcuseră tot ce era omeneşte posibil pentru a desfiinţa pentru totdeauna religia. Venise momentul ca, la rîndul lui, burghezul britanic să-i ironizeze şi să le spună: „Neghiobilor! Asta puteam să v-o spun încă acum 200 de ani!“.
Mi-e teamă, totuşi, că nici obtuzitatea religioasă a burghezului englez, nici convertirea post festum a celui continental nu vor putea stăvili valul proletar în creştere. Tradiţia este o frînă foarte puternică; ea este vis inertiae[40] a istoriei. Dar ea este doar pasivă, şi de aceea nu se poate să nu fie învinsă. Nici religia nu poate salvgarda multă vreme societatea capitalistă. Dacă reprezentările noastre juridice, filozofice şi religioase sînt vlăstarii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai relaţiilor economice dominante într-o societate dată, aceste reprezentări nu se mai pot menţine multă vreme după ce relaţiile economice s-au schimbat din temelii. Trebuie sau să credem într-o minune supranaturală, sau să admitem că nici un fel de dogme religioase nu sînt în stare să sprijine o societate care se prăbuşeşte.
Şi, într-adevăr, şi în Anglia muncitorii s-au pus din nou în mişcare. Fără îndoială că sînt încătuşaţi de tot felul de tradiţii. Tradiţii burgheze, ca, de pildă, prejudecata foarte răspîndită că nu sînt posibile decît două partide, conservatorii şi liberalii, şi că clasa muncitoare trebuie să-şi cucerească libertatea cu ajutorul marelui partid liberal. Tradiţii muncitoreşti, moştenite din timpul primelor tentative timide ale clasei muncitoare în vederea unor acţiuni independente, ca, de pildă, excluderea din numeroase trade-unionuri vechi a tuturor muncitorilor care n-au făcut o ucenicie regulată, ceea ce nu înseamnă altceva decît că fiecare trade-union de acest fel îşi pregăteşte propriii săi spărgători de grevă. Dar, cu toate acestea, clasa muncitoare engleză merge înainte, cum însuşi d-l profesor Brentano a fost nevoit să anunţe cu părere de rău confraţilor săi socialişti de catedră. Ea înaintează aşa cum se obişnuieşte în Anglia, în pas lent şi măsurat, cînd şovăind, cînd făcînd tentative timide, în parte infructuoase; pe alocuri ea înaintează cu o neîncredere hiperprecaută faţă de numele de socialism, în timp ce-i asimilează treptat esenţa; ea înaintează şi, în înaintarea ei, atrage o pătură de muncitori după alta. Acum ea a trezit din letargie muncitorii necalificaţi din East-Endul londonez, şi am văzut cu toţii ce impuls măreţ au dat, la rîndul lor, aceste forţe noi clasei muncitoare. Şi dacă ritmul mişcării nu corespunde nerăbdării unora sau altora, nici unii, nici alţii să nu uite că tocmai clasa muncitoare este aceea care păstrează vii cele mai bune trăsături ale caracterului naţional englez şi că în Anglia fiecare pas înainte odată cîştigat nu mai poate fi pierdut. Dacă, din motivele arătate mai sus, fiii vechilor cartişti n-au corespuns întru totul aşteptărilor, se pare totuşi că nepoţii vor fi demni de bunicii lor.
Dar victoria clasei muncitoare din Europa nu depinde numai de Anglia. Ea poate să fie asigurată numai prin colaborarea cel puţin a Angliei, Franţei şi Germaniei. Mişcarea muncitorească din ultimele două ţări a luat-o cu mult înainte celei din Anglia. Ba în Germania, distanţa care o mai separă de triumf poate fi deja măsurată. Progresul pe oare l-a făcut acolo mişcarea muncitorească în ultimii 25 de ani este fără precedent. Ea înaintează cu o rapiditate tot mai mare. Dacă clasa de mijloc germană şi-a vădit jalnica ei lipsă de capacitate politică, de disciplină, de curaj şi de energie, clasa muncitoare germană a dovedit că posedă din plin toate aceste calităţi. Acum aproape 400 de ani Germania a fost punctul de plecare al primei mari insurecţii a clasei de mijloc din Europa; judecînd după situaţia de astăzi, să fie oare imposibil ca Germania să devină şi locul primei mari victorii a proletariatului european?
20 aprilie 1892 F. Engels
Publicat pentru prima oară în: Frederich Engels. „Socialism. Utopian and Scientific“, Londra, 1892
Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 280-304
Nota red. Editurii Politice
[*]. „Qual“ - joc de cuvinte filozofic: „Qual“ înseamnă literal chin, durere care îmboldeşte la o faptă oarecare. Misticul Böhme atribuie totodată cuvîntului german ceva din semnificaţia cuvîntului latin qualitas [calitate]. În opoziţie cu durerea pricinuită din afară, la dînsul „Qual“ era principiul activ, generat de dezvoltarea spontană a obiectului, a relaţiei sau a persoanei supuse acestui chin, şi care la rîndul său stimulează această dezvoltare. (Nota lui Engels la ediţia engleză; lipseşte în „Neue Zeit“.)
[**]. Chiar şi în chestiunile de afaceri, îngîmfarea şovinismului naţional este un prost sfătuitor. Pînă nu de mult fabricantul de rînd englez socotea că pentru un englez este înjositor să vorbească o limbă străină şi se mîndrea întrucîtva cu faptul că „bieţii“ străini se stabileau în Anglia, scutindu-l de osteneala de a-şi desface produsele în străinătate. El nici nu observa că aceşti străini, în majoritatea lor germani, puneau astfel mîna pe o mare parte a comerţului exterior englez - atît pe import, cît şi pe export - şi cu comerţul exterior direct al Angliei se limita treptat la colonii, China, Statele Unite şi America de Sud. El a observat şi mai puţin că aceşti germani făceau comerţ cu alţi germani din străinătate, care, cu timpul, au împînzit întreaga lume cu o reţea de colonii comerciale. Cînd însă acum vreo 40 de ani Germania a început să producă masiv în vederea exportului, ea a găsit în aceste colonii comerciale germane un instrument care i-a servit de minune la transformarea ei, într-un timp atît de scurt, dintr-o ţară exportatoare de grîne într-o ţară industrială de prim rang. În sfîrşit, acum vreo 10 ani, cuprins de panică, fabricantul englez s-a interesat la ambasadorii şi consulii lui cum se face că nu mai poate să-şi păstreze clienţii. Răspunsul unanim a fost: 1) voi nu învăţaţi limba clientului, ci pretindeţi ca el s-o vorbească pe a voastră, şi 2) voi nici nu încercaţi măcar să satisfaceţi trebuinţele, obiceiurile şi gusturile clientului vostru, ci pretindeţi ca el să le adopte pe cele engleze. (Nota lui Engels.)
[1]. Lucrarea lui Engels „Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“ („Anti-Dühring“) (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 7-321) a fost publicată într-o serie de articole apărute în „Vorwärts“, iar apoi în suplimentele la acest ziar, în perioada ianuarie-mai, iulie-decembrie 1877 şi mai-iulie 1878. În volum, această lucrare a apărut, cu o prefaţă a lui Engels, la Leipzig, în iulie 1878 sub titlul „Herrn Dühring's Umwälzung der Wissenschaft. Philosophie. Politische Oekonomie. Sozialismus“ („Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa. Filozofie. Economie politică. Socialism“).
Fragmente din „Anti-Dühring“ au apărut şi în limba română. Astfel, în „Românul“ din 31 decembrie 1891 şi din 1 ianuarie 1892 au apărut alineatele 18-25 din cap. X sub titlul „Concepţia modernă a egalităţii“. În 1916 a apărut o traducere aproape integrală a capitolelor din „Anti-Dühring“, care au constituit baza capitolului „Socialismul“.
„Vorwärts“ - organ central al Partidului muncitoresc socialist din Germania. A început să apară la 1 octombrie 1876, la Leipzig, pe baza hotărîrii Congresului de la Gotha din 1876 al partidului, in locul ziarelor „Volksstaat“, organul de presă al eisenachienilor, şi „Neuer Social-Demokrat“, organul de presă al lassalleenilor; a fost interzis la 27 octombrie 1878, după intrarea în vigoare a legii excepţionale împotriva socialiştilor. - Nota red. Editurii Politice
[2]. F. Engels. „Socialisme utopique et socialisme scientifique“, Paris 1880. Această broşură este alcătuită din capitolul I al „Introducerii“ la „Anti-Dühring“ şi din capitolele I şi II ale părţii a treia din această lucrare; autorul a făcut în text unele modificări şi i-a adus o serie de completări. Titlul „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ i-a fost dat la prima ediţie germană, care a apărut în 1883. - Nota red. Editurii Politice
[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357. - Nota trad. Editurii Politice
[4]. - în discuţie. - Nota trad. Editurii politice
[5]. Prima ediţie engleză a volumului I al „Capitalului“ în traducerea lui S. Moore şi sub redacţia lui Engels a apărut în 1887. - Nota red. Editurii Politice
[6]. După acest alineat începe partea din introducere, tradusă de Engels, care a apărut în „Die Neue Zeit“. - Nota red. Editurii Politice
[7]. Nominalist - adept al nominalismului, curent filozofic în evul mediu care susţinea că numai lucrurile individuale au existenţă reală, că generalul nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale nu sînt decît simple cuvinte, nume (nomina) ale lucrurilor. În măsura în care nega existenţa de sine stătătoare a noţiunilor generale şi anterioritatea lor faţă de lucruri, nominalismul a exprimat o tendinţă materialistă. Latura eronată a nominalismului a constat în negarea conţinutului obiectiv al generalului. - Nota trad. Editurii Politice
[8]. Homeomerii - potrivit doctrinei filozofului grec antic Anaxagora, particule materiale eterogene, calitativ invariabile, care se pot divide la infinit. Anaxagora considera că homeomeriile stau la baza a tot ce există şi că din combinările lor rezultă întreaga diversitate a lucrurilor. - Nota trad. Editurii Politice
[9]. J. Locke. „An essay concerning human understanding“. Prima ediţie a apărut la Londra în 1630. - Nota trad. Editurii Politice
[10]. Deism - doctrină filozofică religioasă care recunoaşte existenţa unui dumnezeu ca creator al lumii, dar care neagă intervenţia divinităţii în desfăşurarea fenomenelor din univers. În condiţiile dominaţiei concepţiei feudale-clericale despre lume, deismul se situa adesea pe poziţii raţionaliste, criticînd concepţia teologică medievală despre lume, denunţînd parazitismul şi şarlatania clerului. - Nota red. Editurii Politice
[11]. K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 143-145. - Nota trad. Editurii Politice [Karl Marx, „Sfînta familie“]
[12]. Este vorba de prima expoziţie industrială şi comercială universală de la Londra, care a avut loc în mai-octombrie 1851. - Nota red. Editurii Politice
[13]. Armata salvării - organizaţie reacţionară filantropică-religioasă, care a fost întemeiată în 1865 de predicatorul W. Booth în Anglia şi şi-a extins apoi activitatea şi în alte ţări (denumirea de „armata salvării“ şi-a adoptat-o cînd s-a reorganizat după model militar). Beneficiind de un sprijin considerabil din partea burgheziei, această organizaţie a desfăşurat o amplă propagandă religioasă şi a creat o întreagă reţea de instituţii filantropice, cu scopul de a abate masele muncitoare de la lupta împotriva exploatatorilor. Unii predicatori ai acestei organizaţii recurgeau la demagogie socială, condamnînd de ochii lumii egoismul celor bogaţi. - Nota red. Editurii Politice
[14]. În ediţia engleză s-a adăugat: ca să folosim o expresie plastică din Lancashire. - Nota red. Editurii Politice
[15]. - „N-am avut nevoie de această ipoteză“. - Nota trad. Editurii Politice
[16]. Goethe. „Faust“, partea I, scena a 3-a („Odaia de studiu“). - Nota red. Editurii Politice
[17]. - Proba budincii o faci mîncînd-o. - Nota trad. Editurii Politice
[18]. În ediţia engleză s-a adăugat: este ceea ce numim o concluzie greşită. - Nota red. Editurii Politice
[19]. În ediţia engleză: îndelungata. - Nota red. Editurii Politice
[20]. Răscoala din 1522-1523 a nobilimii germane şi războiul ţărănesc din 1524- 1525 din Germania au fost analizate de Engels în lucrarea sa „Războiul ţărănesc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 353-448). - Nota red. Editurii Politice
[21]. În ediţia engleză s-a adăugat: ceea ce burghezia singură n-ar fi reuşit niciodată să facă. - Nota red. Editurii Politice
[22]. În ediţia engleză: cu mult dincolo de punctul la care s-ar fi putut menţine. - Nota red. Editurii Politice
[23]. „Glorioasa revoluţie“ („Glorious revolution“) - denumire dată de istoriografia burgheză engleză loviturii de stat din 1688, în urma căreia a fost răsturnată în Anglia dinastia Stuart şi instaurată, începînd din 1689, o monarhie constituţională în frunte cu Wilhelm de Orania; această monarhie se baza pe compromisul intervenit între aristocraţia funciară şi marea burghezie. - Nota red. Editurii Politice
[24]. Războiul celor două roze (1455-1485) - războiul dintre două mari familii nobiliare engleze - casa de York, care avea pe blazonul ei un trandafir alb, şi casa de Lancaster, care avea pe blazon un trandafir roşu - pentru tronul Angliei. În jurul casei de York se grupaseră o parte dintre marii feudali din sud, care era mai dezvoltat din punct de vedere economic, cavalerii şi orăşenii; casa de Lancaster era sprijinită de aristocraţia feudală a comitatelor din nord. Războiul a dus la nimicirea aproape completă a vechilor familii feudale şi s-a soldat cu venirea la putere a Tudorilor, dinastie nouă, care a instaurat în Anglia absolutismul. - Nota red. Editurii Politice
[25]. - Cele mai bune trofee. - Nota trad. Editurii Politice
[26]. Puer robustus sed malitiosus (copil zdravăn, dar răutăcios) - expresie luată din prefaţa lui Hobbes la cartea sa „De cive“, care, scrisă la Paris în 1642, a circulat iniţial în manuscris, iar apoi a fost publicată în 1647 la Amsterdam. - Nota red. Editurii Politice
[27]. Cartesianism - doctrina discipolilor lui Descartes (lat. Cartesius), filozof francez din secolul al XVII-lea, care au tras din filozofia lui concluzii materialiste. - Nota red. Editurii Politice
[28]. Engels se referă la „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului“ adoptată de Adunarea constituantă din 1789; această declaraţie, în care sînt expuse principiile politice ale noii orînduiri burgheze, a fost inclusă în constituţia franceză din 1791, iar ulterior a stat la baza „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului“ întocmită de iacobini în 1793; ea a constituit preambulul primei constituţii republicane a Franţei, adoptată de Convenţia naţională în 1793. - Nota red. Editurii Politice
[29]. Code civil - unul dintre cele cinci coduri care au fost întocmite în Franţa între anii 1804 şi 1810, în timpul lui Napoleon I (de aceea Codul civil se mai numeşte şi Codul Napoleon) (vezi şi adnotarea 246), şi care cuprind, într-o formă sistematizată, principalele norme ale dreptului burghez. Vorbind despre Codul civil adoptat în 1804, Engels l-a numit cod clasic al legilor societăţii burgheze (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 300). - Nota red. Editurii Politice
[30]. - Se scrie Londra şi se pronunţă Constantinopol. - Nota trad. Editurii Politice
[31]. Engels se referă la atitudinea de simpatie pe care au manifestat-o faţă de revoluţia burgheză franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea păturile radicale ale micii burghezii şi ale intelectualităţii din Anglia. Grupaţi în cadrul Societăţii londoneze de corespondenţă, precum şi al societăţilor de corespondenţă din alte oraşe mari din Anglia - societăţi printre ai căror organizatori şi membri se aflau şi reprezentanţi ai clasei muncitoare -, partizanii englezi ai revoluţiei franceze propagau idei revoluţionare şi revendicau introducerea votului universal şi alte reforme democratice. Societăţile de corespondenţă au fost prigonite de oligarhia engleză dominantă. - Nota red. Editurii Politice
[32]. Este vorba de reforma electorală votată de Camera comunelor în 1831 şi adoptată definitiv de Camera lorzilor în iunie 1832. Reforma a fost îndreptată împotriva monopolului politic al aristocraţiei funciare şi financiare şi a dat burgheziei industriale posibilitatea de a fi reprezentată în parlament. Proletariatul şi mica burghezie, care fuseseră principala forţă în lupta pentru reformă, au fost înşelate de burghezia liberală şi nu au obţinut drepturi electorale. - Nota red. Editurii Politice
[33]. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, parlamentul englez a adoptat în 1824 o lege prin care a fost abrogată interdicţia pentru muncitori de a se organiza în trade-unionuri. Dar nu mai tîrziu decît în 1825 parlamentul a adoptat legea cu privire la uniuni, sau legea cu privire la asociaţiile muncitoreşti, care, deşi confirma abrogarea interdicţiei pentru muncitori de a se organiza în trade-unionuri, limita însă extrem de mult cadrul activităţii acestora din urmă. De pildă, simplul fapt de a desfăşura agitaţie pentru intrarea muncitorilor în trade-unionuri şi pentru participarea lor la greve era calificat drept „constrîngere“ şi „violenţă“ şi se pedepsea ca delict de drept comun. - Nota red. Editurii Politice
[34]. Carta poporului (people's charter) - document care cuprindea revendicările cartiştilor; a fost publicat la 8 mai 1838 ca proiect de lege ce urma să fie prezentat în parlament; ea conţinea şase puncte: votul universal (pentru bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani), alegeri parlamentare anuale, vot secret, egalizarea circumscripţiilor electorale, desfiinţarea censului de avere pentru candidaţii în alegerile parlamentare, remunerarea deputaţilor. Cele trei petiţii pe care cartiştii le-au prezentat parlamentului şi în care se cerea adoptarea Cartei poporului au fost respinse respectiv în 1839, 1842 şi 1849. - Nota red. Editurii Politice
[35]. Liga împotriva legilor cerealelor - organizaţie a burgheziei industriale engleze; a fost înfiinţată în 1838 de fabricanţii Cobden şi Bright din Manchester. Revendicînd deplina libertate a comerţului, Liga a militat pentru abrogarea aşa-numitelor legi ale cerealelor (vezi şi adnotarea 308), cu scopul de a face posibilă scăderea salariilor muncitorilor şi de a slăbi poziţiile economice şi politice ale aristocraţiei funciare. În lupta ei împotriva proprietarilor funciari, Liga a încercat să folosească masele muncitoreşti. Pe vremea aceea însă, muncitorii înaintaţi din Anglia porniseră deja pe calea organizării politice de sine stătătoare a mişcării muncitoreşti (cartismul). După abrogarea legilor cerealelor, Liga şi-a încetat existenţa. - Nota red. Editurii Politice
[36]. Fratele Jonathan - poreclă ironică dată de englezi nord-americanilor în timpul războiului de independenţă al coloniilor engleze din America de Nord (1775-1783).
Revivalism - curent în biserica protestantă care, apărut în Anglia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a răspîndit curînd şi în America de Nord; adepţii lui îşi propuneau ca, prin predici religioase şi prin organizarea de noi comunităţi de credincioşi, să întărească şi să extindă influenţa religiei creştine. - Nota red. Editurii Politice
[37]. - „educaţia burgheză“. - Nota trad. Editurii Politice
[38]. În 1867, sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, a fost efectuată în Anglia o a doua reformă parlamentară. Un rol activ în mişcarea pentru reformă a avut Consiliul general al Internaţionalei I. Prin noua lege, censul de avere pentru alegătorii din comitate a fost redus - pentru arendaşi - la 12 l. st. arendă anuală; la oraşe au căpătat drept de vot toţi proprietarii şi exploatatorii de imobile, precum şi chiriaşii care domiciliază în aceeaşi localitate timp de cel puţin un an şi plătesc o chirie de cel puţin 10 l. st. În urma reformei din 1867, în Anglia numărul alegătorilor a crescut de peste două ori, iar o anumită parte din muncitorii calificaţi au căpătat drept de vot.
În 1884, sub presiunea mişcării de masă din districtele rurale, a fost efectuată în Anglia o a treia reformă parlamentară, în urma căreia aceste districte au obţinut drept de vot în condiţii identice cu cele stabilite în 1867 pentru populaţia districtelor urbane. Dar şi după această reformă electorală au mai rămas în Anglia largi pături ale populaţiei care nu aveau drept de vot: proletariatul rural şi sărăcimea mamelor, precum şi toate femeile. Votul secret a fost introdus în 1872. - Nota red. Editurii Politice
[39]. - de post. - Nota trad. Editurii Politice
[40]. - puterea inerţiei. - Nota trad. Editurii Politice