Friedrich Engels

Cu privire la istoria Ligii comuniştilor[1]

 


 

Scris: 1885
Publicat: pentru prima oară în Der Sozialdemokrat nr. 46-47 şi 48 din 12, 19 şi 26 noiembrie 1885
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 314-331
Transcriere: Liviu Iacob, aprilie 2007

 


 

O dată cu condamnarea comuniştilor de la Colonia în 1852, se încheie prima perioadă a mişcării muncitoreşti germane de sine stătătoare. Această perioadă este azi aproape dată uitării. Ea a durat, totuşi, din 1836 pînă în 1852, iar mişcarea, dat fiind faptul că muncitorii germani s-au risipit în străinătate, a cuprins mai toate ţările civilizate. Ba mai mult. Mişcarea muncitorească internaţională contemporană este, în fond, continuarea directă a mişcării germane de atunci, care a fost în genere prima mişcare muncitorească internaţională şi din rîndurile căreia s-au ridicat mulţi dintre cei care au jucat mai tîrziu un rol de frunte în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Iar principiile teoretice ale „Manifestului Comunist“, pe care Liga comuniştilor le-a înscris în 1847 pe stindardul său, constituie şi astăzi cea mai puternică legătură internaţională a întregii mişcări proletare din Europa şi din America.

Pînă în prezent, pentru o istorie închegată a acestei mişcări nu există decît o singură sursă de bază. Este aşa-numita carte neagră: „Die Communisten-Verschworungen des 19. Jahrhunderts“ de Wermuth şi Stieber, Berlin, 2 părţi, 1853 şi 1854[2]. Această lucrare, ticluită de două dintre cele mai mîrşave secături poliţiste ale secolului nostru, abundă de falsificări intenţionate şi mai serveşte şi astăzi ca sursă principală tuturor lucrărilor necomuniste cu privire la acea perioadă.

Ceea ce pot oferi eu aici nu este decît o schiţă, şi aceasta numai în măsura în care este vorba de Liga însăşi şi numai atît cît este absolut necesar pentru a înţelege „Dezvăluirile“. Nădăjduiesc că-mi va mai fi dat cîndva să prelucrez bogatul material adunat de Marx şi de mine în legătură cu istoria acelei glorioase perioade a tinereţii mişcării muncitoreşti internaţionale.

---

Din Liga secretă democrat-republicană a celor „proscrişi“, înfiinţată în 1834 la Paris de un grup de refugiaţi germani, s-au desprins în 1836 elementele cele mai extremiste, în majoritate proletare, şi au format o nouă ligă secretă, Liga celor drepţi. Liga-mamă, în care rămăseseră doar elementele cele mai inactive, de felul lui Jacobus Venedey, s-a stins curînd după aceea: cînd, în 1840, poliţia a dat în Germania de urma cîtorva secţii ale ei, Liga nu mai era decît o umbră. În schimb, noua Ligă se dezvolta relativ repede. La început, Liga era o mlădiţă germană a comunismului muncitoresc francez, care se dezvolta pe atunci la Paris şi care avea contingenţe cu tradiţiile babouviste[3]; comunitatea de bunuri era revendicată ca o consecinţă necesară a „egalităţii“. Ţelurile Ligii erau identice cu acelea ale societăţilor secrete existente pe vremea aceea la Paris; era pe jumătate o asociaţie de propagandă, pe jumătate o conjuraţie. Parisul fiind totuşi considerat întotdeauna centrul acţiunii revoluţionare, cu toate că pregătirea unor puciuri ocazionale în Germania nu era cîtuşi de puţin exclusă. Deoarece însă Parisul rămînea cîmpul de luptă decisiv, Liga nu era, de fapt, pe atunci decît ramura germană a societăţilor secrete franceze, în special a acelei „Société des saisons“[4], condusă de Blanqui şi Barbès, cu care era în strînsă legătură. Francezii au început insurecţia la 12 mai 1839; secţiile Ligii li s-au alăturat, suferind astfel o înfrîngere comună[5].

Dintre germani au fost arestaţi, în primul rînd, Karl Schapper şi Heinrich Bauer; guvernul lui Ludovic-Filip, după ce i-a ţinut mai mullt timp în temniţă, s-a mulţumit să-i expulzeze[6]. Amîndoi au plecat la Londra. Schapper era originar din Weilburg în Nassau; ca student al Institutului de silvicultură din Giessen, a intrat în 1832 în conjuraţia organizată de Georg Büchner, iar la 3 aprilie 1833 a luat parte la atacul asupra comandamentului de poliţie din Frankfurt[7], s-a refugiat în străinătate şi în februarie 1834 a luat parte la campania din Savoia[8] întreprinsă de Mazzini. De statură uriaşă, hotărît şi energic, mereu gata să rişte o existenţă tihnită şi chiar viaţa, Schapper era un model de revoluţionar de profesie, care a jucat un anumit rol în deceniul al 4-lea. Deşi avea o gîndire cam înceată, nu era totuşi incapabil de o înţelegere mai profundă a problemelor teoretice, după cum dovedeşte chiar evoluţia lui de la „demagog“[9] la comunist, şi odată pătruns de justeţea unor idei le susţinea cu fermitate. Tocmai de aceea ardoarea lui revoluţionară era cîteodată în dezacord cu raţiunea lui: ulterior îşi dădea însă întotdeauna seama de greşelile sale şi le recunoştea deschis. Era un om dintr-o bucată şi ceea ce a făcut pentru întemeierea mişcării muncitoreşti germane nu va fi uitat niciodată.

Heinrich Bauer, originar din Franconia, era cizmar; un omuleţ vioi, inteligent, spiritual, al cărui trup mărunţel ascundea însă multă abilitate şi hotărîre.

Ajunşi la Londra, unde Schapper, care la Paris fusese zeţar, îşi cîştiga existenţa dînd lecţii de limbi străine, cei doi au restabilit legăturile Ligii, care fuseseră rupte, şi au făcut ca Londra să devină acum centrul ei. Acolo, dacă nu cumva încă înainte, la Paris, li s-a alăturat Joseph Moll, ceasornicar din Colonia, un om de statură mijlocie, dar de o forţă herculeană - nu o dată el împreună cu Schapper au apărat cu succes uşa unei săli împotriva a sute de adversari care o asaltau -, un om care, în ceea ce priveşte energia şi hotărîrea, nu era în nici un caz mai prejos decît cei doi tovarăşi ai săi, dar care, în ceea ce priveşte inteligenţa, le era superior. Nu numai că era un diplomat înnăscut, cum au dovedit-o succesele repurtate în numeroasele sale călătorii în care a avut de îndeplinit misiuni de răspundere, dar şi problemele teoretice îi erau mai accesibile. I-am cunoscut pe toţi trei la Londra în 1843; erau primii proletari revoluţionari pe care îi vedeam, şi, oricît s-ar fi deosebit pe atunci, în chestiuni de amănunt, concepţiile noastre - căci pe atunci comunismului lor egalitar[*] mărginit eu îi opuneam o bună doză de înfumurare filozofică tot atît de mărginită -, nu voi putea uita totuşi niciodată puternica impresie pe care aceşti trei oameni adevăraţi au făcut-o asupra mea, care pe vremea aceea abia mă pregăteam să devin om.

La Londra, ca şi în mai mică măsură în Elveţia, libertatea de asociere şi întrunire le-a fost de folos. Încă la 7 februarie 1840 a luat fiinţă în mod legal Asociaţia culturală a muncitorilor germani, care mai există şi azi[10]. Această asociaţie servea Ligii drept loc de recrutare a noi membri, şi deoarece, ca întotdeauna, comuniştii erau membrii cei mai activi şi cei mai cultivaţi ai asociaţiei, se înţelege de la sine că conducerea ei era în întregime în mîinile Ligii. În curînd, Liga număra la Londra mai multe comunităţi, sau, cum li se mai spunea pe atunci în germană, „Hütten“. Aceeaşi tactică, care de altfel era de la sine înţeleasă, a fost aplicată în Elveţia şi în alte părţi. Oriunde se puteau înfiinţa asociaţii muncitoreşti, ele serveau aceluiaşi scop. Acolo unde acest lucru era interzis prin lege, membrii Ligii activau în cadrul societăţilor corale, al societăţilor de gimnastică etc. Legătura era menţinută în bună parte cu ajutorul membrilor Ligii, care veneau şi plecau necontenit şi care, acolo unde era nevoie, îndeplineau şi funcţia de emisari. Şi într-un caz, şi în altul, Liga era mult ajutată de înţelepciunea guvernelor care, expulzînd pe fiecare muncitor indezirabil - şi în nouă cazuri din zece acesta era membru al Ligii -, îl transforma, în felul acesta, într-un emisar.

Liga reconstituită a luat o extindere considerabilă. În special în Elveţia, Weitling, August Becker (un om cu o minte extrem de ageră, dar care, ca mulţi germani, a decăzut din cauza lipsei de fermitate) şi alţii au creat o organizaţie puternică, care a păstrat mai mult sau mai puţin credinţă sistemului comunist al lui Weitling. Nu e locul aici să criticăm comunismul lui Weitling. Dar, în ceea ce priveşte importanţa sa ca primă mişcare teoretică de sine stătătoare a proletariatului german, subscriu şi azi întru totul la cele spuse de Marx în 1844 în ziarul „Vorwärts!“ din Paris: „Oare burghezia“ (germană), „cu toţi filozofii şi cărturarii ei, se poate făli cu o lucrare despre emanciparea burgheziei - emanciparea ei politică - care să se compare cu lucrarea lui Weitling «Garantien der Harmonie und Freiheit»? Comparînd mediocritatea searbădă şi fără vlagă a literaturii politice germane cu acest năvalnic şi strălucit debut literar al muncitorilor germani, comparînd aceste uriaşe ghetuţe de copil ale proletariatului cu piticii şi scîlciaţii pantofi politici ai burgheziei germane, putem prezice cenuşăresei germane o statură de atlet“[11]. Această statură de atlet se află azi în faţa noastră, deşi nu s-a dezvoltat încă nici pe departe complet.

Şi în Germania existau numeroase secţii care, datorită împrejurărilor, aveau un caracter trecător, dar numărul celor care apăreau depăşea cu mult numărul celor care se destrămau. Abia după şapte ani, la sfîrşitul anului 1846, poliţia a descoperit o urmă a Ligii la Berlin (Mentel) şi la Magdeburg (Beck), fără să o poată urmări mai departe.

La Paris, unde se mai afla în 1840, Weitling a reunit şi el, înainte de a pleca în Elveţia, elementele risipite.

Nucleul Ligii îl constituiau croitorii. Croitori germani se aflau pretutindeni, în Elveţia, la Londra, la Paris. În acest din urmă oraş, limba germană devenise în aşa măsură predominantă în branşa croitorilor, încît în 1846 am cunoscut acolo un croitor norvegian, venit pe mare de-a dreptul de la Drontheim în Franţa, care în decurs de 18 luni nu învăţase aproape nici un cuvînt francez, în schimb însă învăţase perfect limba germană. Dintre comunităţile de la Paris, în 1847 două erau formate mai cu seamă din croitori, iar una din tîmplari.

De cînd centrul de greutate se strămutase de la Paris la Londra, pe primul plan trecuse alt moment: dintr-o organizaţie germană, Liga devenise treptat o organizaţie internaţională. Din Asociaţia muncitorilor făceau parte, în afară de germani şi elveţieni, şi reprezentanţi ai tuturor acelor naţionalităţi care, pentru a comunica cu străinii, se folosesc în special de limba germană, adică scandinavi, olandezi, unguri, cehi, slavi de sud şi chiar ruşi şi alsacieni. În 1847 frecventa regulat asociaţia, printre alţii, şi un englez, grenadier din gardă, îmbrăcat în uniformă. Asociaţia a luat în curînd denumirea de: Asociaţie culturală comunistă a muncitorilor, iar pe cărţile de membru era înscrisă deviza: „Toţi oamenii sînt fraţi“ în cel puţin douăzeci de limbi, ce-i drept, pe alocuri nu fără greşeli. Ca şi asociaţia legală, Liga secretă a căpătat şi ea în scurtă vreme un caracter internaţional mai pronunţat, deşi, la început, într-un sens mai limitat; practic, datorită faptului că membrii ei erau de naţionalităţi diferite, teoretic, datorită convingerii că orice revoluţie, pentru a fi victorioasă, trebuie să fie o revoluţie europeană. Mai departe nu s-a mers, dar bazele au fost puse.

Cu revoluţionarii francezi Liga menţinea o strînsă legătură prin intermediul emigranţilor aflaţi la Londra, tovarăşii de luptă de la 12 mai 1839. Tot astfel menţinea Liga legăturile şi cu polonezii radicali. Emigraţia poloneză oficială, ca şi Mazzini, era, fireşte, mai degrabă adversară decît aliată. Din cauza caracterului specific englez al mişcării lor, cartiştii englezi au fost lăsaţi la o parte, ca nerevoluţionari. Conducătorii de la Londra ai Ligii au intrat în legătură cu ei abia mai tîrziu, prin intermediul meu.

O dată cu desfăşurarea evenimentelor, caracterul Ligii s-a schimbat şi în alte privinţe. Deşi Parisul continua să fie privit - şi pe atunci pe bună dreptate - drept patrie a revoluţiei, totuşi dependenţa faţă de conjuraţii parizieni încetase. Paralel cu dezvoltarea Ligii a crescut şi conştiinţa ei de sine. Se simţea că mişcarea prinde tot mai mult rădăcini în rîndurile clasei muncitoare germane şi că muncitorii germani aveau menirea istorică să devină stegarii muncitorimii din nordul şi estul Europei. În persoana lui Weitling, Liga avea um teoretician comunist pe care-l putea aşeza oricînd alături de concurenţii săi francezi de atunci. În sfîrşit, experienţa de la 12 mai arătase că deocamdată nu mai trebuiau încercate alte puciuri. Şi dacă orice eveniment continua să fie interpretat ca un semnal al furtunii care se apropia, dacă statutul vechi semiconspirativ era în general menţinut, aceasta se datora în special încăpăţînării vechilor revoluţionari, care începuseră, de altfel să intre în conflict cu concepţiile mai juste, ce-şi croiau drum.

Pe lîngă aceasta, doctrina socială a Ligii, cu toată lipsa ei de precizie, suferea de un foarte mare neajuns, care îşi avea însă rădăcinile chiar în relaţiile sociale. Membrii Ligii, în măsura în care erau în genere muncitori, erau aproape exclusiv meseriaşi. În cele mai multe cazuri, cel care îi exploata nu era, nici chiar în marile centre ale lumii, decît un mic patron. Exploatarea chiar şi în atelierele mari de croitorie, în industria confecţiilor, cum i se spune astăzi, care s-a format prin transformarea croitoriei în industrie bazată pe munca la domiciliu pentru un mare capitalist, era pe atunci abia în germene chiar şi la Londra. Pe de o parte, exploatatorul acestor meseriaşi era un mic patron; pe de altă parte, ei înşişi sperau cu toţii să devină, în cele din urmă, mici patroni. Pe lîngă aceasta, meseriaşul german de atunci era stăpînit de o sumedenie de idei corporatiste moştenite. Merită cea mai mare cinste aceşti meseriaşi, pentru faptul că, fără a fi încă adevăraţi proletari, ci doar o parte a micii burghezii pe cale de a trece în rîndurile proletariatului modern, şi fără a se afla încă în opoziţie directă cu burghezia, adică cu marele capital, au fost în stare să anticipeze instinctiv viitoarea lor evoluţie şi - deşi nu pe deplin conştienţi - să se constituie ca partid al proletariatului. Dar era, de asemenea, inevitabil ca vechile lor prejudecăţi de meseriaşi să constituie pentru ei o piedică ori de cîte ori era vorba de o critică concretă a societăţii existente, adică de o analiză a faptelor economice. Şi nu cred ca în toată Liga să fi fost pe vremea aceea vreun om care să fi citit cîndva o carte de economie politică. Dar asta n-are a face; cu „egalitatea“, „fraternitatea“ şi „dreptatea“ se putea învinge pînă una alta orice dificultate teoretică.

Între timp, alături de comunismul Ligii şi al lui Weitling s-a format un alt comunism, cu totul deosebit de primul. La Manchester mi-am dat seama că faptele economice, care în lucrările istorice de pînă atunci nu avuseseră nici un rol sau unul foarte umil, constituie, cel puţin în lumea modernă, o forţă istorică hotărîtoare; că ele formează baza pe care apar actualele antagonisme de clasă; că aceste antagonisme de clasă în ţările în care, datorită marii industrii, s-au dezvoltat pe deplin, prin urmare îndeosebi în Anglia, constituie, la rîndul lor, baza pentru formarea partidelor politice, a luptelor dintre partide şi, prin aceasta, a istoriei politice în ansamblul ei. Marx nu numai că a ajuns la aceleaşi concepţii, dar le-a şi sintetizat în „Deutsch-Franzsische Jahrbücher“ (1844), în sensul că, în general, nu statul determină şi reglementează societatea civilă, ci societatea civilă determină şi reglementează statul, că, prin urmare, politica şi istoria ei trebuie să fie explicate prin relaţiile economice şi prin dezvoltarea lor, şi nu invers. Cînd în vara anului 1844 l-am vizitat pe Marx la Paris, s-a vădit deplina noastră comunitate de idei în toate domeniile teoretice, şi din acest moment datează colaborarea noastră. Cînd în primăvara anului 1845 ne-am întîlnit din nou la Bruxelles, Marx, pornind de la tezele fundamentale de mai sus, terminase deja în linii generale elaborarea teoriei sale materialiste asupra istoriei, şi ne-am apucat să elaborăm în amănunţime această nouă concepţie în cele mai diferite direcţii.

Dar această descoperire, care revoluţiona ştiinţa istoriei şi care, după cum se vede, este în esenţă opera lui Marx, eu neputîndu-mi atribui decît o participare foarte redusă, prezenta o importanţă imediată pentru mişcarea muncitorească din acea vreme. Comunismul la francezi şi la germani, cartismul la englezi nu mai apăreau ca ceva întîmplător, care ar fi putut tot atît de bine să nu fi existat. Aceste mişcări apăreau acum ca mişcări ale clasei asuprite moderne, ale proletariatului, ca forme mai mult sau mai puţin evoluate ale luptei sale istoriceşte necesare împotriva clasei dominante, burghezia; ca forme ale luptei de clasă deosebite însă de toate luptele de clasă anterioare prin aceea că clasa asuprită de astăzi, proletariatul, nu se poate elibera fără a elibera, totodată, întreaga societate de împărţirea în clase şi, implicit, de lupta de clasă. Comunismul nu mai însemna acum o plăsmuire fantezistă a unui ideal social cît mai desăvîrşit cu putinţă, ci înţelegerea naturii, a condiţiilor şi a ţelurilor generale ale luptei duse de proletariat, ţeluri care decurg din aceste condiţii.

Nu am avut cîtuşi de puţin intenţia de a face cunoscute aceste noi rezultate ştiinţifice exclusiv lumii „culte“, expunîndu-le în lucrări voluminoase. Dimpotrivă. Amîndoi am participat activ la mişcarea politică, am avut partizani în rîndurile intelectualităţii, mai cu seamă în vestul Germaniei, şi am stabilit legături largi cu proletariatul organizat. Am avut datoria să fundamentăm în mod ştiinţific concepţiile noastre; dar tot atît de important pentru noi era să convingem proletariatul european, şi în primul rînd pe cel german, de justeţea convingerilor noastre. De îndată ce ne-am edificat noi înşine, ne-am pus pe lucru. La Bruxelles am întemeiat o asociaţie muncitorească germană şi am pus mîna pe „Deutsche-Brüisseler-Zeitung“, care a fost organul nostru de presă pînă la revoluţia din februarie. Cu partea revoluţionară a cartiştilor englezi menţineam legătura prin Julian Harney, redactorul organului central de presă al mişcării, „The Northern Star“[12], la care colaboram eu. De asemenea, eram într-un fel de cartel cu democraţii din Bruxelles (Marx era vicepreşedintele Asociaţiei democrate) şi cu democraţii sociali francezi de la „Réforme“[13], căreia eu îi trimiteam ştiri despre mişcarea engleză şi germană. Pe scurt, legăturile noastre cu organizaţiile şi cu organele de presă radicale şi proletare erau cît se poate de bune.

Cu Liga celor drepţi relaţiile noastre erau următoarele: Se înţelege că ştiam de existenţa Ligii. În 1843, Schapper îmi propusese să intru în Ligă, ceea ce, bineînţeles, am refuzat atunci. Dar noi nu numai că am întreţinut o corespondenţă permanentă cu cei de la Londra, dar am intrat chiar în relaţii mai strînse cu doctorul Ewerbeck, conducătorul de atunci al comunităţilor de la Paris. Fără să ne ocupăm de treburile interne ale Ligii, eram totuşi la curent cu toate evenimentele mai importante. Pe de altă parte, verbal, prin corespondenţă şi prin presă am exercitat o influenţă asupra concepţiilor teoretice ale celor mai marcanţi membri ai Ligii. Aceluiaşi scop serveau şi diferitele circulare litografiate, pe care în cazuri speciale, cînd era vorba de treburile interne ale partidului comunist în curs de formare, le trimiteam prietenilor şi corespondenţilor noştri din lumea întreagă. Cîteodată, în aceste circulare se vorbea chiar de Ligă. Astfel, Hermann Kriege, un tînăr student din Westfalia, plecînd în America şi acţionînd acolo în calitate de emisar al Ligii, s-a asociat cu zănaticul Harro Harring cu scopul de a provoca, cu ajutorul Ligii, o revoluţie în America de Sud; el a fondat un ziar[14] în oare propovăduia, în numele Ligii, un comunism dulceag-sentimental, bazat pe „iubire“ şi plin de iubire. Am luat atitudine împotriva lui într-o circulară[15] care nu a întîrziat să-şi facă efectul: Kriege a dispărut de pe scena Ligii,

Mai tîrziu a sosit la Bruxelles Weitling. Dar el nu mai era naiva şi tînăra calfă de croitor, care, uimit de propriul său talent, încearcă să-şi lămurească cum va trebui să arate o societate comunistă. Era marele om, invidiat din cauza superiorităţii sale, care vedea pretutindeni rivali, duşmani ascunşi, capcane. Era profetul gonit dintr-o ţară într-alta, care purta de-a gata în buzunar reţeta de înfăptuire a raiului pe pămînt şi-şi închipuia că lumea nu se gîndeşte la altceva decît cum să i-o fure. Încă la Londra el s-a certat cu membrii Ligii, şi nici la Bruxelles, unde în special Marx şi soţia lui au manifestat faţă de dînsul o răbdare aproape supraomenească, el nu s-a putut înţelege cu nimeni. De aceea a plecat curînd în America, pentru a încerca să joace acolo rolul de profet.

Toate aceste împrejurări au contribuit la transformarea care s-a săvîrşit pe neobservate în Ligă, şi mai cu seamă în rîndurile conducătorilor de la Londra. Insuficienţa concepţiilor comuniste existente pînă atunci, atît ale comunismului egalitar primitiv francez, cît şi ale comunismului lui Weitling, le devenea din ce în ce mai clară. Derivarea de către Weitling a comunismului din creştinismul primitiv, cu toată genialitatea unor teze din a sa „Evangelium des armen Sünders“, a făcut ca în Elveţia mişcarea să încapă în bună parte mai întîi pe mîna unor imbecili de felul lui Albrecht şi apoi a unor profeţi şarlatani interesaţi de felul lui Kuhlmann. „Adevăratul socialism“, propagat de cîţiva literaţi - o traducere a formulărilor socialiste franceze într-o germană hegeliană stîlcită şi divagaţiile sentimentale cu privire la iubire (vezi capitolul despre socialismul german sau „adevărat“, în „Manifestul Comunist“[16]), socialism care a pătruns în Ligă datorită lui Kriege şi lecturii scrierilor respective, trebuia să provoace silă vechilor revoluţionari din Ligă, chiar şi numai prin neputinţa lui senilă. Inconsistenţa concepţiilor teoretice de pînă atunci şi greşelile practice care decurgeau din ele convingeau tot mai mult pe cei de la Londra că noua noastră teorie, a lui Marx şi a mea, este justă. La încetăţenirea acestei păreri a contribuit, incontestabil, faptul că printre conducătorii de la Londra se aflau atunci doi oameni care prin capacitatea lor de cunoaştere teoretică îi întreceau cu mult pe cei de mai sus: pictorul miniaturist Karl Pfänder din Heilbronn şi croitorul Georg Eccarius din Turingia[**].

Pe scurt, în primăvara anului 1847, Moli a venit la Bruxelles, la Marx, şi imediat după aceea la Paris, la mine, pentru ca, în numele tovarăşilor săi, să ne invite insistent să intrăm în Ligă. Ei, spunea dînsul, s-au convins atît de justeţea concepţiilor noastre în genere, cît şi de necesitatea de a elibera Liga de vechile tradiţii şi forme conspirative. Dacă vom accepta să intrăm în Ligă, ni se va da posibilitatea să expunem la un congres al Ligii comunismul nostru critic într-un manifest care urma să fie publicat ca manifest al Ligii; totodată, vom avea posibilitatea să contribuim la înlocuirea organizării învechite a Ligii cu una nouă, mai adecvată timpului şi scopului.

Pentru noi era neîndoielnic că clasa muncitoare germană avea nevoie de o organizaţie, fie şi numai în vederea propagandei, şi că această organizaţie, întrucît nu avea un caracter pur local, nu putea fi, chiar în afara Germaniei, decît o organizaţie secretă. Iar Liga era tocmai o astfel de organizaţie. Toate lipsurile pe care le-am reproşat noi Ligii erau acum recunoscute de reprezentanţii ei, iar noi eram invitaţi să participăm la reorganizarea acesteia. Puteam refuza? Desigur că nu! Am intrat deci în Ligă; Marx a înfiinţat la Bruxelles o comunitate a Ligii formată din prietenii noştri cei mai apropiaţi, în timp ce eu frecventam cele trei comunităţi de la Paris.

În vara anului 1847 a avut loc la Londra primul congres al Ligii, la care W. Wolff a reprezentat comunităţile de la Bruxelles, iar eu pe cele de la Paris. Aici, în primul rînd, s-a procedat la reorganizarea Ligii. De asemenea, au fost lichidate rămăşiţele vechilor denumiri mistice moştenite din vremea activităţii conspirative. Liga a fost organizată pe comunităţi, circumscripţii, circumscripţii conducătoare, Organ Central şi congres şi, de atunci, a început să poarte denumirea de ,,Liga comuniştilor“. ,,Scopul Ligii este răsturnarea burgheziei, dominaţia proletariatului, lichidarea vechii societăţi burgheze, bazată pe antagonisme de clasă, şi întemeierea unei societăţi noi, fără clase şi fără proprietate privată“ - aşa sună articolul întîi[17]. Sistemul de organizare era cît se poate de democratic, cu organe alese şi revocabile în orice moment, ceea ce bara calea oricăror tendinţe de conjuraţie, care necesită dictatură, iar Liga a fost transformată - cel puţin pentru vremuri normale de pace - într-o simplă asociaţie de propagandă. Noul statut a fost supus spre discutare comunităţilor, - atît de democratic se proceda acum - apoi, la Congresul al doilea a fost dezbătut din nou şi adoptat definitiv de către acesta la 8 decembrie 1847. Statutul a fost tipărit la Berlin. Wermuth şi Stieber, partea I, p. 239, anexa X.

Congresul al doilea a avut loc la sfîrşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie a aceluiaşi an. La acest congres a participat şi Marx, susţinînd în cursul unor ample dezbateri - congresul a durat cel puţin zece zile - noua teorie. Toate divergenţele şi îndoielile au fost, în cele din urmă, lichidate, noile principii au fost adoptate în unanimitate, iar Marx şi cu mine am fost însărcinaţi să elaborăm manifestul, ceea ce am şi făcut imediat după aceea. Cu cîteva săptămîni înaintea revoluţiei din februarie, manifestul a fost trimis la Londra pentru a fi tipărit. De atunci încoace a făcut ocolul lumii, a fost tradus în aproape toate limbile şi mai serveşte şi astăzi în cele mai diferite ţări drept călăuză mişcării proletare. Locul vechii devize a Ligii: „Toţi oamenii sînt fraţi“ l-a luat noua lozincă de luptă: ,,Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, care proclamă făţiş caracterul internaţional al luptei. Şaptesprezece ani mai tîrziu, această lozincă a străbătut lumea ca o chemare la luptă a Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, iar azi proletariatul luptător din toate ţările a înscris-o pe stindardul său.

Dar iată că a izbucnit revoluţia din februarie. Imediat, Organul Central de pînă atunci, de la Londra, a transmis împuternicirile sale circumscripţiei conducătoare de la Bruxelles. Dar această hotărîre a sosit într-un moment cînd la Bruxelles domnea de fapt starea de asediu şi, în special, germanii nu se mai puteau întruni nicăieri. Eram tocmai gata să plecăm cu toţii la Paris, şi de aceea noul Organ Central a hotărît să se dizolve, să transmită toate împuternicirile sale lui Marx şi să-l însărcineze să constituie imediat la Paris un nou Organ Central. Cei cinci care luaseră această hotărîre (3 martie 1848) n-apucaseră bine să se despartă, şi iată că poliţia a şi pătruns în locuinţa lui Marx, l-a arestat şi l-a silit să plece a doua zi în Franţa, unde avea tocmai intenţia să se ducă.

În scurt timp ne-am întîlnit din nou cu toţii la Paris. Acolo a fost întocmit documentul de mai jos, semnat de membrii noului Organ Central, care a fost difuzat în toată Germania şi din care mulţi ar mai putea învăţa şi azi cîte ceva:

 

„Revendicările Partidului Comunist în Germania“[18]

1. Germania întreagă va fi declarată republică unică şi indivizibilă.

3. Reprezentanţii poporului vor primi o remuneraţie, pentru ca şi muncitorul să poată pătrunde în parlamentul poporului german.

4. Înarmarea generală a poporului.

7. Domeniile princiare şi celelalte domenii feudale, întregul subsol etc. vor deveni proprietate de stat. Pe aceste domenii se va practica agricultura pe scară mare, după cele mai moderne metode ştiinţifice, în folosul întregii societăţi.

8. Ipotecile asupra proprietăţilor ţărăneşti vor fi declarate proprietate a statului. Dobînzile la aceste ipoteci vor fi plătite de ţărani statului.

9. În regiunile unde se practică arendarea, renta funciară sau arenda vor fi plătite statului sub formă de impozit.

11. Toate mijloacele de transport - căi ferate, canale, vapoare, şosele, poştă etc. - vor fi preluate de stat. Ele vor deveni proprietate de stat şi vor fi puse în mod gratuit la dispoziţia clasei neavute.

14. Limitarea dreptului de succesiune.

15. Introducerea unor impozite ridicate cu caracter progresiv şi desfiinţarea impozitelor pe articolele de consum.

16. Înfiinţarea de ateliere naţionale. Statul garantează tuturor muncitorilor mijloace de existenţă şi se îngrijeşte de cei inapţi de muncă.

17. Învăţămînt public gratuit.

Este în interesul proletariatului german, al micii burghezii şi al micii ţărănimi să lupte cu toată energia pentru înfăptuirea măsurilor de mai sus. Căci numai prin înfăptuirea lor, masele de milioane din Germania, exploatate pînă acum de o mînă de oameni care vor căuta să le asuprească şi în viitor, îşi vor putea dobîndi drepturile şi puterea ce li se cuvine ca producători ai întregii avuţii.

Comitetul: Karl Marx, Karl Schapper, H. Bauer, F. Engels, J. Moll, W. Wolff

 

La Paris domnea pe atunci mania legiunilor revoluţionare. Spanioli, italieni, belgieni, olandezi, polonezi, germani se grupau pe detaşamente spre a-şi elibera patriile. Legiunea germană era condusă de Herwegh, Bornstedt, Börnstein. Întrucît imediat după revoluţie nu numai că toţi muncitorii străini s-au pomenit fără lucru, dar au început să şi fie persecutaţi de populaţia locală, aceste legiuni s-au bucurat de o mare afluenţă. Noul guvern le-a considerat drept un mijloc de a se descotorosi de muncitorii străini şi le-a acordat l'étape du soldat, adică încartiruirea pe parcurs şi o soldă de 50 de centime pe zi pînă la graniţă, unde ministrul de externe, cel veşnic mişcat pînă la lacrimi, grandilocventul Lamartine, găsea prilejul să le predea guvernelor respective.

Ne-am opus în modul cel mai hotărît acestui joc de-a revoluţia. Să întreprinzi o invazie în Germania, care se afla pe atunci în plină fierbere, pentru a introduce cu forţa revoluţia din afară însemna să subminezi cauza revoluţiei în Germania însăşi, să întăreşti guvernele, iar pe membrii legiunilor - lucru de care avea grijă Lamartine - să-i predai dezarmaţi trupelor germane. Cînd revoluţia a biruit la Viena şi la Berlin, legiunea a devenit cu totul inutilă; dar de vreme ce jocul a început, trebuia continuat.

Noi am înfiinţat un club comunist german[19], unde îi sfătuiam pe muncitori să nu se înroleze în legiune, ci să se întoarcă unul cîte unul în patrie şi să activeze acolo în interesul mişcării. Vechiul nostru prieten Flocon, care făcea parte din guvernul provizoriu, a obţinut şi pentru muncitorii pe care-i trimiteam noi în patrie aceleaşi înlesniri pe timpul călătoriei care fuseseră făgăduite membrilor legiunilor. În felul acesta am trimis înapoi în Germania vreo 300-400 de muncitori, printre care marea majoritate o formau membrii Ligii.

Cum era uşor de prevăzut, faţă de mişcarea maselor populare care se dezlănţuise acum, Liga se dovedise a fi un instrument de înrîurire mult prea slab. Trei sferturi din membrii ei, care locuiseră înainte în străinătate, şi-au schimbat, prin reîntoarcerea în patrie, domiciliul; de aceea, comunităţile din care au făcut parte pînă atunci s-au dizolvat şi ei au pierdut orice legătură cu Liga. O parte dintre ei, cei mai ambiţioşi, nici nu au mai încercat să reia legătura, ci au iniţiat, fiecare în localitatea lui, pe proprie răspundere, cîte o mică mişcare separată. În sfîrşit, condiţiile erau atît de diferite în fiecare stătuleţ în parte, în fiecare provincie, în fiecare oraş, încît Liga n-ar fi putut da decît directive foarte generale; or, aceste directive puteau fi aduse la cunoştinţă mult mai bine prin presă. Într-un cuvînt, din momentul în care au dispărut cauzele care făcuseră necesară Liga secretă, şi Liga secretă ca atare a încetat de a mai avea vreun sens. Dar faptul acesta putea să surprindă cel mai puţin pe aceia care lichidaseră tocmai ultimele rămăşiţe ale caracterului conspirativ al acestei Ligi secrete.

Acum însă s-a dovedit că Liga a fost o minunată şcoală de activitate revoluţionară. Pe Rin, unde „Neue Rheinische Zeitung“ reprezenta un centru de nădejde, în Nassau, în Rheinhessen etc, pretutindeni, în fruntea mişcării democratice-radicale se aflau membri ai Ligii. Tot aşa şi la Hamburg. În Germania de sud, acest lucru era împiedicat de precumpănirea democraţiei mic-burgheze. La Breslau, pînă în vara anului 1848 a activat cu mult succes Wilhelm Wolff; el a primit din partea Sileziei şi mandatul de deputat supleant în parlamentul de la Frankfurt. În sfîrşit, la Berlin, zeţarul Stephan Born, care la Bruxelles şi la Paris fusese un membru activ al Ligii, a întemeiat o „Frăţie muncitorească“, care s-a extins destul de mult şi a fiinţat pînă în 1850. Born, un tînăr foarte talentat, dar care, grăbit din cale-afară să devină un mare om politic, s-a „înfrăţit“ cu tot soiul de lichele numai ca să adune în jurul său o mulţime de aderenţi, nu era nicidecum omul care putea să introducă unitate în tendinţele contradictorii şi să facă lumini în haos. De aceea, în publicaţiile oficiale ale „Frăţiei“ găsim amestecate de-a valma concepţiile expuse în „Manifestul Comunist“ cu reminiscenţe şi deziderate corporatiste, cu crîmpeie din concepţiile lui Louis Blanc şi Proudhon, cu vorbărie în favoarea protecţionismului vamal etc, - într-un cuvînt, se observă dorinţa de a împăca pe toată lumea. „Frăţia“ s-a îndeletnicit în special cu organizarea de greve, de sindicate, de cooperative de producţie, uitînd că sarcina era în primul rînd de a cuceri mai întîi printr-o victorie politică terenul fără de care înfăptuirea acestora nu putea fi trainică. Iar atunci cînd victoriile reacţiunii i-au făcut pe conducătorii Frăţiei să-şi dea seama de necesitatea participării directe la lupta revoluţionară, atunci, bineînţeles, masa dezorientată, care se grupase în jurul lor, i-a părăsit. Born a luat parte la insurecţia din mai 1849 de la Dresden[20], şi a scăpat ca prin minune. Faţa de marea mişcare politică a proletariatului, „Frăţia muncitorească“ s-a dovedit a fi un simplu Sonderbund (Uniune separată), care exista mai mult pe hîrtie şi avea un rol atît de neînsemnat, încît reacţiunea a găsit de cuviinţă să o interzică abia în 1850, iar filialele ei care au continuat să existe au fost interzise abia cîţiva ani mai tîrziu. Born, care se numeşte de fapt Buttermilch, n-a ajuns un mare om politic, ci doar un neînsemnat profesor în Elveţia, care nu-l mai traduce pe Marx în limbaj corporatist, ci pe blîndul Renan în germana sa dulceagă.

Cu demonstraţia din 13 iunie 1849 de la Paris, cu înfrîngerea insurecţiei din mai în Germania şi cu zdrobirea revoluţiei în Ungaria de către ruşi s-a încheiat o întreagă perioadă a revoluţiei de la 1848. Victoria reacţiunii nu era însă nicidecum definitivă. Se impunea o noua organizare a forţelor revoluţionare risipite şi implicit şi a forţelor Ligii. Ca şi înainte de 1848, împrejurările făceau imposibilă orice organizare făţişă a proletariatului; eram, prin urmare, nevoiţi să ne organizăm din nou pe ascuns.

În toamna anului 1849, majoritatea membrilor fostelor Organe Centrale şi ai congreselor s-au adunat din nou la Londra. N-au lipsit decît Schapper şi Moll. Schapper fusese întemniţat la Wiesbaden, şi după ce a fost achitat, în primăvara anului 1850, a venit şi el la Londra. Moll, care, după ce făcuse un şir întreg de călătorii foarte periculoase pentru îndeplinirea unor misiuni şi în scop de agitaţie - în ultima vreme recruta tunari pentru artileria din Palatinat chiar din rîndurile armatei prusiene din Provincia renană -, a intrat în compania de muncitori din Besançon a detaşamentului lui Willich şi a căzut în bătălia de pe Murg, în faţa podului de la Rotenfels, fiind lovit de un glonte în cap. În schimb şi-a făcut apariţia Willich. Acesta era unul dintre comuniştii prin sentiment, atît de frecvenţi în Germania de vest după 1845, fapt care îl făcea să fie instinctiv într-o opoziţie ascunsă faţă de orientarea noastră critică. Dar mai mult decît atît: Willich era un adevărat profet, convins că este predestinat să fie eliberatorul proletariatului german, şi, ca atare, pretindea direct atît dictatura politică, cît şi dictatura militară. Alături de comunismul primitiv creştin, propovăduit înainte vreme de Weitling, a apărut, prin urmare, un fel de islamism comunist. Propaganda pentru această nouă religie se mărginea însă, deocamdată, la cazarma emigranţilor de sub comanda lui Willich.

Aşadar Liga a fost organizată din nou, a fost dată publicităţii ,,Adresa“ din martie 1850[21], apărută în anexă (IX, nr. 1), iar Heinrich Bauer a fost trimis ca emisar în Germania. Această „Adresă“, redactată de Marx şi de mine, mai prezintă interes şi acum, deoarece democraţia mic-burgheză continuă sa fie şi azi partidul care la viitoarea zguduire europeană, iminentă (intervalul dintre revoluţiile din Europa - 1815, 1830, 1848-1852, 1870 - este în secolul nostru de 15-18 ani), trebuie negreşit să vină mai întîi la cîrmă în Germania, pentru a salva societatea de muncitorii comunişti. Prin urmare, multe din cele spuse acolo mai sînt valabile şi astăzi. Misiunea lui Heinrich Bauer a fost încununată de un succes deplin. Acest cizmar scund şi voios era un diplomat înnăscut. El a adunat din nou într-o organizaţie activă pe foştii membri ai Ligii, dintre care o parte nu activau, iar o parte activau pe propria lor răspundere; în special, i-a atras pe conducătorii de atunci ai „Frăţiei muncitoreşti“. Liga a început să joace în asociaţiile muncitoreşti, ţărăneşti şi în societăţile de gimnastică rolul conducător în măsură mult mai mare decît înainte de 1848, aşa încît chiar adresa trimestrială, trimisă comunităţilor în iunie 1850, a putut constata că studentul Schurz din Bonn (viitorul ex-ministru american), care călătorea prin Germania din însărcinarea democraţiei mic-burgheze, „găsise toate elementele capabile grupate în jurul Ligii“ (vezi Anexa, IX, nr. 2)[22]. Liga era incontestabil singura organizaţie revoluţionară importantă din Germania.

Scopul însă căruia urma să-i slujească această organizaţie era în special în funcţie de un nou avînt al revoluţiei; dar realizarea perspectivei unui nou avînt în cursul anului 1850 devenea tot mai puţin probabilă, ba chiar cu neputinţă. Criza industrială din 1847, care a pregătit revoluţia de la 1848, trecuse; a început o perioadă nouă, fără precedent, de prosperitate industrială. Pentru cine avea ochi să vadă şi-i folosea, era limpede că furtuna revoluţionară de la 1848 se potolea treptat.

„În această prosperitate generală, cînd forţele de producţie ale societăţii burgheze capătă o dezvoltare atît de puternică pe cît este, în general, posibil în cadrul relaţiilor burgheze, nici nu poate fi vorba de o adevărată revoluţie. O astfel de revoluţie e posibilă numai în perioadele cînd amîndoi aceşti factori - forţele de producţie moderne şi formele de producţie burgheze - intră în contradicţie. Nesfîrşitele dispute cu care se îndeletnicesc acum, pe continent, reprezentanţii diferitelor fracţiuni ale partidului ordinii, compromiţîndu-se unii pe alţii, nu duc în nici un caz la noi revoluţii; dimpotrivă, aceste dispute sînt posibile tocmai pentru că, în momentul de faţă baza relaţiilor sociale este atît de trainică şi - lucru pe care reacţiunea nu-l ştie - atît de burgheză. Toate încercările reacţionare de a frîna dezvoltarea burgheză vor eşua tot atît de inevitabil, lovindu-se de această bază, ca şi toată indignarea morală a democraţilor şi toate proclamaţiile lor înflăcărate“. Aşa a scris Marx şi cu mine în „A treia cronică internaţională. Din mai pînă în octombrie 1850“, în „Neue Rheinische Zeitung. Politisch-ökonomische Revue“ nr. V şi VI, Hamburg, 1850, p. 153[23].

Această înţelegere lucidă a situaţiei era însă pentru, mulţi o erezie într-o vreme cînd Ledru-Rollin, Louis Blanc, Mazzini, Kossuth, iar dintre aştrii germani mai mărunţi Ruge, Kinkel, Goegg şi cum le-o mai fi zicînd formau la Londra cu duiumul viitoare guverne provizorii nu numai pentru patriile lor, ci şi pentru întreaga Europă, şi cînd nu mai rămînea decît să se obţină în America, ca împrumut în favoarea revoluţiei, banii necesari pentru a înfăptui revoluţia europeană şi a crea, bineînţeles, cît ai bate din palme, diferite republici. Şi atunci pe cine ar putea mira faptul că în această cursă s-a lăsat prins un om ca Willich, că Schapper, cuprins de vechea ardoare revoluţionară, s-a lăsat prostit şi el, că majoritatea muncitorilor de la Londra, în mare parte ei înşişi emigranţi, i-au urmat în tabăra fabricanţilor de revoluţii burghezo-democraţi? Într-un cuvînt, atitudinea de rezervă pe care o preconizam noi nu era pe placul acestor oameni; după părerea lor, trebuia să se treacă la fabricarea de revoluţii; noi am refuzat categoric. S-a produs sciziunea; ce a urmat se poate citi în „Dezvăluiri“. A survenit apoi arestarea mai întîi a lui Nothjung, după aceea a lui Haupt, la Hamburg, care a trădat, divulgînd numele membrilor Organului Central din Köln, şi care urma să figureze ca martor principal în proces. Rudele lui, vrînd să evite această ruşine, l-au trimis la Rio de Janeiro, unde ulterior s-a îndeletnicit cu negustoria şi, ca recompensă pentru meritele sale, a fost numit consul general, la început al Prusiei şi apoi al Germaniei. Acum se află din nou în Europa[***].

Pentru o mai bună înţelegere a „Dezvăluirilor“, dau aici lista acuzaţilor de la Colonia: 1. P. G. Röser, muncitor la fabrica de ţigări; 2. Heinrich Bürgers, la sfîrşitul vieţii deputat progresist în Landtag; 3. Peter Nothjung, croitor, mai tîrziu fotograf, decedat acum cîţiva ani la Breslau; 4. W. J. Reiff; 5. Dr. Hermann Becker, actualmente primar general al oraşului Köln şi membru al Camerei seniorilor; 6. Dr. Roland Daniels, medic, a murit la cîţiva ani după proces din cauza tuberculozei pe care a contractat-o în închisoare; 7. Karl Otto, chimist; 8. Dr. Abraham Jacobi, actualmente medic la New York; 9. Dr. J. J. Klein, actualmente medic şi consilier comunal la Köln; 10. Ferdinand Freiligrath, care însă pe vremea aceea se afla deja la Londra; 11. J. L. Ehrhard, funcţionar comercial; 12. Friedrich Lessner, croitor, actualmente stabilit la Londra. Dintre aceştia, după dezbateri publice care au durat de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie 1852, au fost condamnaţi de Curtea cu juri pentru tentativă de înaltă trădare: Röser, Bürgers şi Nothjung la cîte 6 ani detenţiune într-o fortăreaţă, Reiff, Otto şi Becker la cîte 5 ani, Lessner la 3 ani, iar Daniels, Klein, Jacobi şi Ehrhard au fost achitaţi.

Cu procesul de la Colonia se încheie prima perioadă a mişcării muncitoreşti comuniste germane. Imediat după ce s-a pronunţat sentinţa, am dizolvat Liga, iar peste cîteva luni Sonderbundul[24] lui Willich-Schapper şi-a dat şi el obştescul sfîrşit.

---

De atunci şi pînă acum s-a scurs o viaţă de om. Pe atunci, Germania era o ţară a meşteşugurilor şi a industriei casnice bazate pe munca manuală, astăzi e o mare ţară industrială, aflată încă într-o permanentă transformare industrială. Pe atunci trebuia să cauţi cu lumînarea pe muncitorii care să fie conştienţi de situaţia lor de clasă şi de antagonismul lor istoric-economic faţă de capital, pentru că însuşi acest antagonism abia se contura. Astăzi, întregul proletariat german trebuie supus unui regim de legi excepţionale, pentru a încetini cît de cît procesul dezvoltării lui spre conştiinţa deplină a situaţiei sale de clasă asuprită. Pe atunci, puţinii oameni care au ajuns să înţeleagă rolul istoric al proletariatului erau nevoiţi să activeze în ilegalitate, să se adune pe furiş în comunităţi mici de 3 pînă la 20 de persoane. Astăzi, proletariatul german se poate chiar lipsi de o organizaţie oficială, fie ea legală sau secretă; simpla legătură, care se înţelege de la sine, între tovarăşi de clasă stăpîniţi de aceleaşi idei este suficientă pentru a zdruncina întregul imperiu german, fără a mai fi nevoie de statute, organe de conducere, rezoluţii sau alte forme concrete. Bismarck e arbitru în Europa, dincolo de graniţele Germaniei; în interiorul ţării însă creşte pe zi ce trece tot mai ameninţătoare figura de atlet a proletariatului german, aşa cum a prevăzut-o Marx încă în 1844, uriaşul pentru care edificiul imperiului conceput pe măsura filistinului este de pe acum prea strîmt, uriaşul a cărui statură gigantică şi ai cărui umeri laţi se dezvoltă în aşteptarea momentului cînd va fi destul să se ridice de la locul lui pentru a preface în ruine întregul edificiu al imperiului. Ba mai mult. Mişcarea internaţională a proletariatului european şi american a devenit acum atît de puternică, încît nu numai prima ei formă, îngustă - Liga secretă -, dar chiar şi a doua formă a ei, infinit mai cuprinzătoare - Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, asociaţie legală -, au devenit pentru ea o cătuşă; simplul sentiment de solidaritate, care se bazează pe înţelegerea identităţii situaţiei lor de clasă, e suficient pentru a uni pe muncitorii din toate ţările şi de toate limbile într-un singur mare partid al proletariatului şi pentru a menţine coeziunea acestuia. Învăţătura pe care între anii 1847 şi 1852 a reprezentat-o Liga şi pe care înţelepţii filistini îşi puteau permite s-o trateze, ridicînd din umeri, ca o elucubraţie a unor nebuni sau ca o învăţatură secretă a cîtorva sectanţi izolaţi, are azi nenumăraţi adepţi în toate ţările civilizate ale lumii, printre ocnaşii din minele Siberiei, cît şi printre căutătorii de aur din California; iar întemeietorul acestei învăţături, omul cel mai urît şi cel mai calomniat de contemporanii săi, Karl Marx, a devenit, spre sfîrşitul vieţii sale, pentru proletariatul din Lumea Veche şi din Lumea Nouă sfetnicul cel mai solicitat şi care nu stătea niciodată pe gînduri să acorde proletariatului sprijinul său.

 

Londra, 8 octombrie 1885                                                             Friedrich Engels

 

 


 

Scris pentru cea de-a treia ediţie germană a lucrării lui K. Marx „Enthüllungen über den Kommunisten-Prozess zu Köln“, Hottingen-Zürich, 1885

Publicat pentru prima oară în „Der Sozialdemokrat“ nr. 46-47 şi 48 din 12, 19 şi 26 noiembrie 1885

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică. 1965, p. 207-224

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[*]. Prin comunism egalitar înţeleg, după cum am spus mai sus, comunismul care se bazează exclusiv sau mai cu seamă pe revendicarea egalităţii. (Nota lui Engels.)

[**]. Pfänder a murit acum vreo opt ani la Londra. Era un om înzestrat cu o gîndire subtilă, deosebită, dialectică, era spiritual şi ironic. Eccarius a fost ulterior, precum se ştie, ani de-a rîndul secretarul general al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, din al cărei Consiliu General făceau parte, de altfel, următorii vechi membri ai Ligii: Eccarius, Pfänder, Lessner, Lochner, Marx şi eu. Mai tîrziu, Eccarius s-a consacrat exclusiv mişcării sindical engleze. (Nota lui Engels.)

[***]. Schapper a murit la Londra la sfîrşitul deceniului al 7-lea. Willich a luat parte la războiul civil din America şi s-a distins în bătălia de la Murfreesboro (Tennessee), la care a participat ca general de brigadă; el a primit un glonte în piept, dar s-a vindecat; a murit acum vreo zece ani în America. Cît priveşte celelalte persoane pomenite mai sus, mai vreau să menţionez că lui Heinrich Bauer i s-a pierdut urma prin Australia, iar Weitling şi Ewerbeck au murit în America. (Nota lui Engels.)

 

 


 

[1].  Engels a scris lucrarea „Cu privire la istoria Ligii comuniştilor“ ca o introducere la a treia ediţie germană a pamfletului lui Marx „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“ (vezi K. Marx şi F. Engels, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 429-501). Aceasta lucrare a lui Engels a apărut pentru prima oară în „Sozialdemokrat“ nr, 46, 47 şi 48 din 12, 19 şi 26 noiembrie 1885, precum şi în broşura: K. Marx. ,,Enthüllungen über den Kommunisten-Prozess zu Köln“. Neuer Abdruck mit Einleitung Friedrich Engels und Dokumenten, Hottingen-Zürich, 1885, apărută în a doua jumătate a lunii noiembrie 1885. Această broşură cuprindea, pe lîngă pamfletul lui Marx, anexa 4 („Procesul comuniştilor de la Colonia“) la lucrarea lui Marx „Domnul Vogt“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 14, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 710-717), postfaţa lui Marx la ediţia germană a acestui pamflet (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 567-570), precum şi Adresele Organului central către Liga comuniştilor din martie şi din iunie 1850 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 263-273 şi 331-338).  - Nota red. Editurii Politice (nota 259, vol. 2)

[2]. Wermuth-Stieber. „Die Communisten-Verschwörungen des neunzehnten Jahrhunderts“ („Comploturile comuniste din secolul al nouăsprezecelea“), Berlin, erster Theil, 1853, zweiter Theil, 1854. În anexele la prima parte a cărţii, în care era expusă, pentru uzul poliţiştilor, „istoria“ mişcării muncitoreşti, erau reproduse unele documente ale Ligii comuniştilor care ajunseseră în mîinile poliţiei. Partea a doua reprezintă „lista neagră“, cuprinzînd datele biografice ale persoanelor care aveau legături cu mişcarea muncitorească şi democrată.  - Nota red. Editurii Politice (nota 260, vol. 2)

[3]Babouvism - unul dintre curentele comunismului utopic egalitar, fondat la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de revoluţionarul francez Gracchus Babeuf şi de adepţii săi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 261, vol. 2)

[4]. - „Societăţi a anotimpurilor“.  - Nota trad. Editurii Politice

[5]Société des saisons (Societatea anotimpurilor) - organizaţie republican-socialistă secretă cu caracter conspirativ care a activat la Paris din 1837 pînă în 1839 sub conducerea lui Auguste Blanqui şi Armand Barbès.

Insurecţia din 12 mai 1839 de la Paris, în care rolul principal l-au avut muncitorii revoluţionari, a fost pregătită de Societatea anotimpurilor; insurecţia, care nu s-a sprijinit pe masele largi, a fost înăbuşită de trupele guvernamentale şi de Garda naţională.  - Nota red. Editurii Politice (nota 262, vol. 2)

[6]. Schapper a fost arestat imediat după insurecţia din 12 mai 1839, şi după o detenţiune de 7 luni a fost expulzat din Franţa; Bauer şi-a continuat activitatea revoluţionară la Paris, a fost arestat mai tîrziu, în 1842, şi a fost expulzat şi el.  - Nota red. Editurii Politice (nota 263, vol. 2)

[7]. Engels se referă la unul dintre episoadele luptei democraţilor germani împotriva reacţiunii care s-a instaurat în Germania după Congresul de la Viena (acest episod a căpătat denumirea de atentatul de la Frankfurt). Un grup de elemente radicale, în special din cercurile studenţeşti, a încercat la 3 aprilie 1833, printr-un atac împotriva organului central al Confederaţiei germane - Dieta federală de la Frankfurt pe Main, să provoace o revoluţie în ţară şi să declare întreaga Germanie republică; trupele au înăbuşit această acţiune, care nu a fost pregătită îndeajuns.  - Nota red. Editurii Politice (nota 264, vol. 2)

[8]. În februarie 1834, democratul burghez italian Mazzini a încercat, cu ajutorul membrilor societăţii secrete „Tînăra Italie“, pe care a înfiinţat-o în 1831, şi al unui grup de emigranţi revoluţionari străini să pătrundă din Elveţia în Savoia, care făcea parte din regatul Sardiniei (Piemont), cu scopul de a ridica acolo poporul la o insurecţie pentru unificarea Italiei şi crearea unei republici italiene burgheze independente; detaşamentul care a pătruns în Savoia a fost zdrobit de trupele piemonteze.  - Nota red. Editurii Politice (nota 265, vol. 2)

[9]. „Demagogi“ - aşa erau numiţi, începînd din 1819, de către cercurile reacţionare din Germania, participanţii la mişcarea opoziţionistă din rîndurile intelectualităţii germane şi ale asociaţiilor studenţeşti care în perioada de după războaiele împotriva lui Napoleon s-au ridicat împotriva rînduielilor reacţionare din statele germane, organizînd manifestaţii politice în cadrul cărora cereau unificarea Germaniei. Autorităţile reacţionare i-au supus pe „demagogi“ persecuţiilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 266, vol. 2)

[10]Asociaţia culturală a muncitorilor germani de la Londra a fost înfiinţată în 1840 de K. Schapper, J. Moll şi alţi militanţi ai Ligii celor drepţi. După organizarea Ligii comuniştilor, rolul conducător în această asociaţie l-au avut comunităţile locale ale Ligii. În 1847 şi 1849-1850, Marx şi Engels au participat intens la activitatea asociaţiei. La 17 septembrie 1850, Marx şi Engels, urmaţi de mai mulţi partizani ai lor, s-au retras din asociaţie, deoarece în lupta dintre majoritatea Organului central al Ligii comuniştilor, condusă de Marx şi Engels, şi minoritatea sectară-aventuristă (fracţiunea Willich-Schapper), cea mai mare parte a membrilor asociaţiei s-au situat de partea minorităţii. De pe la sfîrşitul deceniului al 6-lea, Marx şi Engels au început să activeze din nou în cadrul acestei asociaţii. O dată cu întemeierea Internaţionalei I, Asociaţia culturală a muncitorilor germani de la Londra, printre ai cărei conducători se număra şi Lessner, a intrat în asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Asociaţia culturală de la Londra a dăinuit pînă în 1918, cînd a fost interzisă de guvernul englez.  - Nota red. Editurii Politice (nota 267, vol. 2)

[11]. Engels citează articolul lui Marx „Note critice pe marginea articolului «Regele Prusiei şi reforma socială. De un prusian»“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 441-442).

„Vorwärts!“ - vezi adnotarea 128.  - Nota red. Editurii Politice (nota 268, vol. 2)

[12]. „The Northern Star“ - săptămînal englez, organul de presă central al cartiştilor, fondat în 1837, a apărut pînă în 1852, la început la Leeds, iar din noiembrie 1844 la Londra. Fondatorul şi redactorul săptămînalului a fost F. O'Connor; din redacţie a mai făcut parte şi G. Harney. Din 1843 pînî în 1850 a publicat articole şi note ale lui Engels.  - Nota red. Editurii Politice (nota 269, vol. 2)

[13]Asociaţia democrată, întemeiată la Bruxelles în toamna anului 1847, reunea în rîndurile ei pe revoluţionarii proletari, mai ales emigranţi revoluţionari germani, precum şi elementele înaintate ale democraţiei burgheze şi mic-burgheze. Marx şi Engels şi Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles, pe care ei o conduceau, au avut un rol activ în crearea Asociaţiei democrate. La 15 noiembrie 1847, Marx a fost ales vicepreşedinte, iar ca preşedinţe - democratul belgian L. Jottrand. Datorită influenţei lui Marx, Asociaţia democrată de la Bruxelles a devenit unul dintre cele mai importante centre ale mişcării democrate internaţionale. În zilele revoluţiei burgheze franceze din februarie, aripa proletară a Asociaţiei democrate de la Bruxelles a preconizat înarmarea muncitorilor belgieni şi declanşarea luptei pentru o republică democrată. Totuşi, după expulzarea lui Marx din Bruxelles, la începutul lunii martie 1848, şi după reprimarea de către autorităţile belgiene a elementelor celor mai revoluţionare ale Asociaţiei, democraţii burghezi belgieni nu s-au priceput să conducă mişcarea antimonarhică a maselor muncitoare. Activitatea Asociaţiei democrate a căpătat tot mai mult un caracter limitat, pur local, şi în 1849 şi-a încetat de fapt existenţa.

La Réforme“ - cotidian francez, organ de presă al republicanilor democraţi mic-burghezi şi al socialiştilor mic-burghezi; a apărut din 1843 pînă în 1850. Din octombrie 1847 pînă în ianuarie 1848, Engels a publicat în acest ziar o serie de articole.  - Nota red. Editurii Politice (nota 270, vol. 2)

[14]. Este vorba de săptămînalul „Der Volks-Tribun“, fondat de „adevăraţii socialişti“ germani la New York. A apărut de la 5 ianuarie pînă la 31 decembrie 1846.  - Nota red. Editurii Politice (nota 271, vol. 2)

[15].  Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 1-16.  - Nota trad. Editurii Politice

[16]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed a II-a, p. 492-493 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 35-37).  - Nota trad. Editurii Politice

[17]. Engels citează art. 1 din Statutul Ligii comuniştilor (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 576-577.  - Nota red. Editurii Politice (nota 272, vol. 2)

[18]. „Revendicările partidului comunist în Germania“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 5, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 3-5) au fost scrise de K. Marx şi F. Engels la Paris, între 21 şi 29 martie 1848. Ele constituiau platforma politică a Ligii comuniştilor la începutul revoluţiei germane. „Revendicările partidului comunist în Germania“ au fost tipărite în jurul datei de 30 martie sub formă de manifest, iar la începutul lunii aprilie au fost publicate într-o serie de ziare democrate. „Revendicările“ erau înmînate ca directivă membrilor Ligii comuniştilor care se repatriau în Germania. În timpul revoluţiei, Marx, Engels şi adepţii lor s-au străduit să propage acest document-program în rîndurile maselor populare. În preajma lui 10 septembrie 1848, „Revendicările“ au fost tipărite la Köln sub formă de manifest şi difuzate de membrii Uniunii muncitorilor din Köln într-o serie de localităţi din Renania. La Congresul al II-lea al democraţilor, care a avut loc la Berlin în octombrie 1848, Beust, delegatul Uniunii muncitorilor din Köln, a luat cuvîntul în numele comisiei pentru rezolvarea problemei sociale şi a propus un program de măsuri care a fost luat aproape în întregime din „Revendicări“. În noiembrie şi decembrie 1848, la şedinţele Uniunii muncitorilor din Köln, s-au discutat unele puncte din ,,Revendicări“. „Revendicările“ au mai fost publicate, într-o formă prescurtată, la sfîrşitul anului 1848 sau la începutul anului 1849, sub formă de broşură, la Leipzig.

Engels nu citează integral acest document.  - Nota red. Editurii Politice (nota 273, vol. 2)

[19]. Este vorba de Clubul muncitorilor germani întemeiat la Paris, la 8-9 martie 1848, din iniţiativa conducătorilor Ligii comuniştilor. Rolul conducător în această asociaţie l-a avut Marx. Clubul a fost creat în scopul unirii muncitorilor emigranţi germani aflaţi la Paris. Aici urma să li se explice tactica proletariatului în revoluţia burghezo-democratică.  - Nota red. Editurii Politice (nota 274, vol. 2)

[20]Insurecţia armată de la Dresden a avut loc la 3-8 mai 1849. Ea a fost provocată de refuzul regelui Saxoniei de a recunoaşte constituţia imperiului, precum şi de numirea în postul de prim-ministru a ultrareacţionarului Zschinsky. Burghezia şi mica burghezie nu au participat aproape de loc la luptă, rolul principal în luptele de baricadă revenind muncitorilor şi meseriaşilor. Insurecţia a fost înăbuşită de trupele guvernamentale şi de trupele prusiene trimise în Saxonia. Insurecţia de la Dresden a marcat începutul luptei armate în sprijinul constituţiei imperiului, luptă care s-a desfăşurat în sudul şi vestul Germaniei în perioada mai-iulie 1849 şi s-a terminat prin înfrîngerea forţelor democrate.  - Nota red. Editurii Politice (nota 275, vol. 2)

[21]. Este vorba de „Adresa Organului central către Liga comuniştilor. Martie 1850“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 263-273).  - Nota red. Editurii Politice (nota 276, vol. 2)

[22]. Este vorba de „Adresa Organului central către Liga comuniştilor. Iunie 1850“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 331-338). - 325.  - Nota red. Editurii Politice (nota 277, vol. 2)

[23]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică. 1960, p. 479.  - Nota trad. Editurii Politice

[24]. „Sonderbund“ (Uniune separată) - denumire ironică dată de Marx şi Engels, prin analogie cu Sonderbundul cantoanelor catolice reacţionare din Elveţia din deceniul al 5-lea al secolului al XIX-lea, fracţiunii sectare aventuriste Willich-Schapper, care, după scindarea Ligii comuniştilor, la 15 septembrie 1850, s-a constituit într-o organizaţie de sine stătătoare, cu propriul ei Organ central. Prin activitatea ei, fracţiunea Willich-Schapper a dat posibilitate poliţiei prusiene să descopere comunităţile ilegale ale Ligii comuniştilor din Germania şi i-a oferit un pretext pentru înscenarea, în 1852, a procesului de la Colonia împotriva unor militanţi de vază ai Ligii comuniştilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 278, vol. 2)