Karl Marx

Stăpînirea britanică în India[N190]

 


 

Scris: 10 iunie 1853
Publicat: în New York Daily Tribune nr. 3 804 din 25 iunie 1853
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 296-303
Transcriere: Liviu Iacob, martie 2008

 


 

Londra, vineri 10 iunie 1853

Ştiri telegrafice sosite de la Viena anunţă că soluţionarea paşnică a problemei Turciei, Sardiniei şi Elveţiei este considerată aproape sigură.

Aseară au continuat în Camera comunelor dezbaterile cu privire la India, care s-au desfăşurat la nivelul mediocru obişnuit. D-l Blackett[i] a acuzat pe sir Charles Wood[i] şi pe sir J. Hogg[i] că declaraţiile lor poartă pecetea unui fals optimism. O serie de apărători de profesie ai guvernului şi ai Consiliului directorilor au veştejit, pe cît le-a fost cu putinţă, pe autorul acestei acuzaţii, iar omniprezentul domn Hume[i] a rezumat dezbaterile, cerînd guvernului să-şi retragă proiectul. Dezbaterile au fost animate în continuare.

Hindustanul[i] este o Italie de dimensiuni asiatice. Munţii Himalaia corespund Alpilor, cîmpia Bengalului corespunde cîmpiei Lombardiei, lanţul muntos Deccan Apeninilor şi insula Ceilon Siciliei. Aceeaşi bogată diversitate a produselor solului şi aceeaşi fărîmiţare în structura politică. Şi, aşa cum în Italia numai sabia cuceritorului unea din timp în timp diferite mase naţionale, tot astfel vedem şi Hindustanul — atunci cînd nu se află sub jugul mahomedanilor, al mogolilor ori al britanicilor — fărîmiţat în tot atîtea state independente unele de altele şi învrăjbite între ele cîte oraşe sau chiar sate numără. Dar din punct de vedere social Hindustanul nu este Italia, ci Irlanda Orientului. Şi această stranie îmbinare de Italie şi de Irlandă, acest amestec de lume a voluptăţii şi lume a suferinţei, este anticipată în vechile tradiţii religioase ale Hindustanului. Această religie este totodată o religie a exuberanţei senzuale şi a ascetismului care mortifică carnea, este religia Lingamului şi a lui Juggernaut[N191], religia călugărului şi a baiaderei.

Nu împărtăşesc părerea acelora care cred într-un veac de aur al Hindustanului, deşi în sprijinul părerii mele nu voi invoca, ca sir Charles Wood, comparaţia cu vremurile lui Khuli-han[i] [1]. Dar luaţi spre exemplu, timpurile lui Aurangzeb[i], sau epoca în care mogolii au apărut la nord, iar portughezii la sud, sau perioada invaziei mahomedane şi a heptarhiei din India de sud[N192], sau, dacă vreţi să mergeţi înapoi în cea mai adîncă antichitate, luaţi cronologia mitologică a brahmanilor înşişi, potrivit căreia începutul calamităţilor Indiei se raportează la o epocă mai îndepărtată chiar decît cea în care creştinismul situează facerea lumii.

Nu încape însă nici o îndoială că suferinţele pricinuite de britanici Hindustanului sînt cu totul de altă natură şi infinit mai adînci decît tot ce a avut de îndurat Hindustanul mai înainte. Nu mă refer aici la despotismul european, pe care Compania britanică a Indiilor orientale l-a cultivat pe terenul despotismului asiatic ceea ce constituie o îmbinare mai monstruoasă decît oricare din monştrii sfinţi care te înspăimîntă în templul din Salsette[N193]. Această îmbinare nu este o trăsătură caracteristică a sistemului englez de administraţie colonială, ci o simplă imitaţie a celui olandez, şi aceasta în aşa măsură, încît, pentru a caracteriza activitatea Companiei britanice a Indiilor orientale, este de ajuns să repetăm textual cele spuse de sir Stamford Raffles[i], guvernatorul englez al Javei, despre vechea Companie olandeză a Indiilor orientale:

„Compania olandeză, care era minată exclusiv de setea de îmbogăţire şi care îşi trata supuşii mult mai rău decît îşi trata pe vremuri un plantator din Indiile de vest gloata de sclavi ce lucrau pe plantaţia sa — deoarece acesta plătise bani pentru oamenii pe care îi cumpărase şi care deveniseră proprietatea sa, pe cînd Compania olandeză nu plătise nimic —, a făcut uz de întregul aparat existent al despotismului pentru a stoarce de la populaţie ultimul ban sub formă de dări şi pentru a o sili să muncească pînă la istovire completă. În felul acesta ea a agravat răul pe care-l pricinuia ţării o cîrmuire samavolnică şi semibarbară, îmbinînd în activitatea ei toată iscusinţa practică a politicianului şi tot egoismul monopolizator al negustorului“.

Războaiele civile, invaziile, revoluţiile, cuceririle şi anii de foamete — toate aceste calamităţi succesive, oricît de nespus de complexe, furtunoase şi distrugătoare ar apărea efectele lor asupra Hindustanului, nu l-au atins decît superficial, pe cînd Anglia a distrus însăşi baza societăţii indiene, fără să fi făcut pînă acum vreo încercare de a o transforma pe aceasta din urmă. Această pierdere a lumii lor vechi, fără dobîndirea unei lumi noi, imprimă suferinţelor de astăzi ale locuitorilor Indiei un caracter deosebit de apăsător şi face ca Hindustanul stăpînit de Anglia să rămînă fără legătură cu vechile sale tradiţii, cu întregul său trecut istoric. Din timpuri imemoriale au existat în Asia numai trei ramuri de activitate administrativă: departamentul finanţelor, sau departamentul pentru jefuirea propriului popor, departamentul războiului, sau departamentul pentru jefuirea altor popoare, şi, în sfîrşit, departamentul lucrărilor publice. Condiţiile de climă şi specificul solului, în special prezenţa vastelor pustiuri, care, începînd din Sahara se întind de-a curmezişul Arabiei, Persiei, Indiei şi Tatariei[i], pînă la cele mai înalte podişuri din Asia, au făcut ca irigaţia artificială prin canale şi instalaţii de irigare să constituie baza agriculturi în Orient. Atît în Egipt şi în India cît şi în Mesopotamia, Per şi în alte ţări, inundaţiile sînt folosite pentru fertilizarea ogoarelor; nivelul crescut al apei este folosit pentru alimentarea canalelor de irigaţie. Această necesitate elementară de a folosi în comun şi în mod raţional resursele de apă, necesitate care în Occident, de exemplu în Flandra şi în Italia, a determinat pe întreprinzătorii particulari să se asocieze de bunăvoie, a reclamat în Orient, unde nivelul de civilizaţie era prea scăzut şi întinderea teritoriului prea vastă pentru a da naştere unor asociaţii voluntare, intervenţia puterii centralizatoare a cîrmuirii. De aici funcţia economică care a revenit tuturor cîrmuirilor asiatice, şi anume funcţia de organizare a lucrărilor publice. Acest sistem de fertilizare artificială a solului, sistem care depindea de o cîrmuire centrală şi care se degrada de îndată ce irigaţia şi drenajul erau neglijate, explică faptul, altminteri de neînţeles, că găsim azi sterpe şi pustii ţinuturi întregi care altădată erau minunat cultivate, ca Palmira şi Petra, ruinele Iemenului şi ţinuturi întinse din Egipt, Persia şi Hindustan; aceasta explică şi faptul că un singur război pustiitor era în stare să depopuleze o ţară pentru veacuri şi s-o lipsească de toată civilizaţia ei.

În Indiile orientale, britanicii au preluat de la predecesorii lor departamentul finanţelor şi departamentul războiului, dar au neglijat cu desăvîrşire departamentul lucrărilor publice. Aşa se explică degradarea unei agriculturi care nu se poate dezvolta în conformitate cu principiul englez al liberei concurenţe — principiul laissez faire, laissez aller[N194]. În statele asiatice e însă un lucru foarte obişnuit să vezi că agricultura decade sub o cîrmuire şi reînvie sub alta. Aici recoltele depind de o guvernare bună sau rea, după cum în Europa ele depind de starea bună sau rea a timpului. De aceea, oricît de mare ar fi răul pe care-l constituie în sine prejudiciile aduse agriculturii şi neglijarea ei, totuşi nu s-ar putea considera că tocmai prin aceasta cuceritorul britanic a dat o lovitură de graţie societăţii hinduse, dacă toate acestea n-ar fi fost întovărăşite de împrejurări mult mai însemnate, care reprezintă ceva nou în analele întregii lumi asiatice. Oricît de importante au fost schimbările politice în trecutul Indiei, relaţiile ei sociale au rămas neschimbate din timpurile cele mai îndepărtate şi pînă în primul deceniu al secolului al XIX-lea. Războiul manual de ţesut şi roata de tors, care au dat naştere unei armate uriaşe de torcători şi ţesători, alcătuiau pivoţii structurii societăţii indiene. Din timpuri imemoriale Europa primea minunatele ţesături lucrate în India şi trimitea în schimb metale preţioase, furnizînd astfel materialul necesar giuvaergiului, acest membru indispensabil al societăţii indiene, a cărei predilecţie pentru podoabe este atît de mare, încît pînă şi oamenii din clasa de jos, care umblă aproape goi, poartă în mod obişnuit cercei de aur şi o podoabă de aur în jurul gîtului. Foarte răspîndite erau de asemenea inelele, care se poartă la degetele mîinilor şi picioarelor. Femeile, ca şi copiii, purtau adesea brăţări masive din aur sau din argint pe braţe şi în jurul gleznelor, iar printre lucrurile casnice găseai statuete de aur sau de argint reprezentînd diverse zeităţi. Cuceritorul britanic a fost acela care a distrus în India războiul manual de ţesut şi a sfărîmat roata de tors. Mai întîi Anglia a alungat de pe pieţele europene ţesăturile de bumbac de provenienţă indiană, apoi a început să trimită în Hindustan fire toarse cu maşina şi în cele din urmă a inundat cu produse din bumbac însăşi patria ţesăturilor de bumbac. Din 1818 pînă în 1836 exportul de fire al Marii Britanii în India a crescut în proporţie de 1 la 5.200. În timp ce în 1824 exportul de museline englezeşti în India nu reprezenta decît 1.000.000 de iarzi, în 1837 el a trecut de 64.000.000 de iarzi. Dar în aceeaşi perioadă numărul locuitorilor oraşului Dacca[i] a scăzut de la 150.000 la 20.000. Această decădere a oraşelor indiene, cîndva vestite prin produsele lor, nu poate fi considerată însă ca cea mai gravă consecinţă a dominaţiei engleze. Aburul britanic şi ştiinţa britanică au distrus pe întreg teritoriul Hindustanului legătura dintre agricultură şi producţia meşteşugărească.

Aceste două împrejurări, şi anume: pe de o parte faptul că locuitorii Indiei, asemenea tuturor popoarelor orientale, lăsau în grija guvernului central marile lucrări publice care constituie o condiţie esenţială pentru agricultura şi comerţul lor, iar pe de altă parte faptul că populaţia Indiei, împrăştiată pe toată întinderea ţării, se concentrează în centre mici datorită legăturii patriarhale dintre agricultură şi meşteşug, — aceste două împrejurări au dat naştere din cele mai îndepărtate timpuri unui sistem social specific, aşa-numitul sistem de comunităţi săteşti, care imprima fiecăreia din aceste mici unităţi un caracter de sine stătător şi o condamna la o existenţă izolată. Trăsăturile specifice ale acestui sistem sînt bine redate în următoarea descriere, extrasă dintr-un vechi raport oficial al Camerei comunelor din Anglia cu privire la problemele Indiei:

„Din punct de vedere geografic, satul este o întindere de cîteva sute sau mii de acri de pămînt cultivat sau pîrloagă; din punct de vedere politic, el seamănă cu o corporaţie sau cu o comună urbană. Personalul său administrativ se compune de obicei din: patel sau staroste, care în mod obişnuit supraveghează treburile satului, aplanează litigiile dintre locuitori, exercită funcţii poliţieneşti şi îndeplineşte pe teritoriul satului funcţia de birar, pentru care el este persoana cea mai indicată, datorită consideraţiei personale de care se bucură şi cunoaşterii amănunţite a situaţiei şi a ocupaţiilor populaţiei. Karnamul supraveghează starea cultivării pămîntului şi înregistrează tot ce are vreo legătură cu aceasta. Urmează apoi taliari şi toti: sarcina celui dinţii constă în a culege informaţii în legătură cu crimele şi delictele şi în a însoţi şi ocroti persoanele care merg dintr-un sat în altul, în timp ce sfera de activitate a celui din urmă pare a nu depăşi limitele satului, constînd printre altele, în a păzi recoltele şi a ajuta la măsurarea lor. Străjerul păzeşte hotarele satului şi depune mărturie în privinţa lor în cazuri de litigiu. Supraveghetorul rezervoarelor şi al cursurilor de apă distribuie apa pentru nevoile agriculturii. Brahmanul are în atribuţia sa treburile cultului în cadrul comunităţii. Dascălul învaţă copiii din sat să citească şi să scrie pe nisip. Apoi brahmanul care ţine socoteala calendarului, sau astrologul etc. Toţi aceştia formează în mod obişnuit administraţia satului. În unele părţi ale ţării numărul lor este mai mic, deoarece unele din funcţiile şi atribuţiile descrise mai sus sînt îndeplinite de aceeaşi persoană; în alte regiuni numărul lor este mai mare. Sub această formă simplă de administraţie comunală au trăit locuitorii ţării din timpuri imemoriale. Hotarele satelor se modificau arareori şi, deşi satele sufereau uneori mari prejudicii şi erau chiar pustiite de pe urma războaielor, a foametei şi molimelor, aceeaşi denumire, aceleaşi hotare, aceleaşi interese şi chiar aceleaşi familii continuau să existe secole de-a rîndul. Locuitorii acestor sate nu se sinchiseau de prăbuşirea şi împărţirea unor monarhii întregi. Atîta timp cît satul rămîne neatins, le este indiferent cărui stat îi este cedat satul sau cărui suveran îi este subordonat, căci economia lor internă rămîne neschimbată. Patelul continuă să fie starostele comunităţii şi îşi vede de funcţia sa de judecător şi de birar sau de otcupciu al dărilor“.

Aceste mărunte forme stereotipe de organism social s-au destrămat în cea mai mare parte şi sînt pe cale de dispariţie, nu atît datorită intervenţiei brutale a perceptorului şi soldatului britanic cît datorită efectelor maşinii cu abur engleze şi a comerţului liber englez. Aceste comunităţi organizate în chip de familii se bazau pe industria casnică, pe acea îmbinare specifică a ţesutului manual, a torsului manual cu metodele manuale de cultivare a pămîntului, care le permitea să-şi satisfacă singure nevoile. Amestecul englezilor, care a făcut ca torcătorii să se afle în Lancashire, iar ţesătorii în Bengal, sau ca atît torcătorii indieni cît şi ţesătorii indieni să fie în genere măturaţi de pe faţa pămîntului, a dus la destrămarea acestor mici comunităţi pe jumătate barbare, pe jumătate civilizate, sfărîmînd baza lor economică, şi în felul acesta a produs cea mai mare şi, la drept vorbind, singura revoluţie socială prin care a trecut vreodată Asia.

Dar, oricît de tristă ar fi din punctul de vedere al sentimentelor omeneşti priveliştea distrugerii acestor nenumărate organizaţii sociale paşnice, patriarhale, harnice, a destrămării lor în elementele lor componente, oricît de dureros ar fi să le vezi azvîrlite într-un noian de calamităţi, iar pe fiecare dintre membrii lor pierzîndu-şi în acelaşi timp vechile forme de civilizaţie, ca şi sursele de existenţă moştenite din moşi-strămoşi, nu trebuie totuşi să uităm că aceste idilice comunităţi săteşti, oricît de inofensive ar părea, au constituit dintotdeauna temelia solidă a despotismului oriental, că ele au îngrădit raţiunea omenească în cadrul cel mai strîmt cu putinţă, transformînd-o într-o unealtă docilă a superstiţiei, încătuşînd-o în lanţurile regulilor tradiţionale şi răpindu-i orice măreţie, orice iniţiativă istorică. Nu trebuie să uităm egoismul acestor barbari, care, concentrîndu-şi toate interesele pe un mizer petic de pămînt, asistau impasibili la prăbuşirea unor întregi imperii, la săvîrşirea unor atrocităţi fără seamăn, la exterminarea populaţiei unor oraşe mari, fără a da acestor evenimente mai multă atenţie decît fenomenelor naturii, şi ajungeau ei înşişi prada neputincioasă a primului cotropitor care binevoia să-i ia în seamă. Nu trebuie să uităm că această viaţă vegetativă, stagnantă, nedemnă, această formă pasivă de existenţă trezea, pe de altă parte şi în opoziţie cu ea, forţe de distrugere sălbatice, oarbe şi nestăvilite, şi făcea ca în Hindustan pînă şi crima să fie un rit religios. Nu trebuie să uităm că aceste mici comunităţi purtau stigmatul deosebirilor de castă şi al sclaviei, că ele îl subordonau pe om împrejurărilor exterioare în loc de a face din el stăpînul acestor împrejurări, că ele au transformat într-o fatalitate imuabilă, predestinată de natură, o stare socială ce se autodezvoltă, creînd astfel un cult primitiv al naturii, al cărui caracter degradant îşi găseşte expresia deosebită în faptul că omul, acest stăpîn al naturii, cade în genunchi înaintea maimuţei Hanuman şi a vacii Sabala.

Este adevărat că, provocînd o revoluţie socială în Hindustan, Anglia a fost călăuzită de cele mai josnice scopuri şi a dat dovadă de obtuzitate în maniera în care şi le-a realizat. Dar nu aceasta importă. Problema este de a şti dacă omenirea îşi poate îndeplini menirea fără o revoluţionare fundamentală a condiţiilor sociale din Asia. Dacă nu, atunci, cu toate crimele pe care le-a săvîrşit, Anglia a fost unealta inconştientă a istoriei atunci cînd a provocat această revoluţie.

Şi, în cazul acesta, oricît de dureros ar fi pentru sensibilitatea noastră personală spectacolul prăbuşirii unei lumi vechi, din punctul de vedere al istoriei avem dreptul să exclamăm împreună cu Goethe:

„Sollte diese Qual uns quälen
Da sie unsre Lust vermehrt:
Hat nicht Myriaden Seelen
Timur's Herrschaft aufgezehrt?“[2] [N195]

Karl Marx

 

 

 


 

Scris la 10 iunie 1853

Publicat în „New York Daily Tribune“ nr. 3 804 din 25 iunie 1853

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 135—141

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[1]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 9, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 133. — Nota red. Editurii Politice

[2]. — „Chinul oare-n cleşti ne strînge
                  Bucuria s-o sporească;
                  N-a stors oare mări de sînge
                  Tamerlan[i] ca să domnească ?“ — Nota trad. Editurii Politice

 

 


 

[N190]. În articolul de faţă, Marx a folosit cîteva idei expuse de Engels în scrisoarea pe care i-a trimis-o la 6 iunie 1853 (vezi K. Marx şi F. Engels: Werke,. Bd. 28, S. 255—261).  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)

[N191]. Religia Lingamului — cultul zeului Şiva, răspîndit mai ales în rînduxile sectei din India de sud a lingaiţilor (de la „lingă“ — simbolul lui Şiva), una din sectele hinduismului, care nu recunoaşte deosebirile de castă şi respinge posturile, jertfele şi pelerinajul.

Juggernaut (denumirea indiană Djaganath) — încarnarea lui Vişnu, una dintre cele mai înalte divinităţi hinduse. Cultul lui Juggernaut se distingea printr-un ritual neobişnuit de pompos, ca şi printr-un fanatism religios extrem, care se manifesta prin autoflagelare şi prin sinucideri ale credincioşilor. În zilele sărbătorilor mari, unii dintre credincioşi se aruncau sub roţile carului care ducea statuia lui Vişnu-Juggernaut.  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)

[N192]. Mogoli — cuceritori de origine tiurcă; au năvălit în India la începutul secolului al XVI-lea, venind din partea răsăriteană a Asiei centrale, şi au întemeiat în 1526, în India de nord, imperiul Marilor Mogoli (aşa se numea dinastia domnitoare a acestui imperiu). În ochii contemporanilor, fondatorii imperiului mogol erau urmaşii direcţi ai cuceritorilor mongoli din timpul lui Gingis-han, de unde şi denumirea de „mogoli“. Statul întemeiat de mogoli a luat o extindere considerabilă, supunîndu-şi, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cea mai mare parte din India şi o parte din Afganistan. Dar în urma răscoalelor ţărăneşti şi a creşterii împotrivirii pe care popoarele Indiei o opuneau cuceritorilor musulmani, precum şi datorită neîncetatelor lupte intestine şi accentuării tendinţelor feudale-separatiste, imperiul Marilor Mogoli a început să decadă şi, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a destrămat.

Heptarhie — termen folosit în istoriografia engleză pentru desemnarea orînduirii politice a Angliei la începuturile evului mediu, cînd ţara era împărţită în şapte regate anglo-saxone (sec. VI—VIII); Marx foloseşte prin analogie acelaşi termen pentru a desemna fărîmiţarea feudală a Deccanuluî (India centrală şi de sud) înainte de cucerirea lui de către musulmani.  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)

[N193]. Insula Salseta, situată la nord de Bombay, este renumită prin cele 109 temple budiste construite în peşteri.  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)

[N194]. „Laissez faire, laissez aller“ — deviza economiştilor burghezi liber-schimbişti, adepţi ai libertăţii comerţului şi neamestecului statului în sfera relaţiilor economice.  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)

[N195]. Din poezia lui Goethe „Către Zuleica“, ciclul „Divanul Apusului şi Răsăritului“.  — Nota red. Editurii Politice (nota 190, vol. 1)