Karl Marx

Manifestul constitutiv
al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

înfiinţată la 28 septembrie 1864
în Adunarea publică ţinută la St. Martin's Hall,
Long Acre, Londra
[1]

[„Der Social-Demokrat“[2] nr. 2 şi 3 din 21 şi 30 decembrie 1864]


 

Scris: 21-27 octombrie 1864
Publicat: Der Social-Demokrat nr. 2 şi 3 din 21 şi 30 decembrie 1864
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 327-335
Transcriere: Liviu Iacob, noiembrie 2006

 


 

Muncitori,

Este un fapt incontestabil că mizeria maselor muncitoare nu a scăzut în decursul perioadei 1848—1864, şi totuşi această perioadă de progres a industriei şi comerţului este fără precedent în analele istoriei. În 1850 un organ de presă moderat, dar bine informat al burgheziei engleze a prezis că, dacă importul şi exportul Angliei ar creşte cu 50% n-ar mai exista pauperism în Anglia. Ei bine! La 7 aprilie 1864 cancelarul trezoreriei Gladstonei) a declarat, spre încîntarea auditoriului său din parlament, că cifra totală a importului şi exportului Angliei s-a ridicat în 1863 la nu mai puţin de 443.955.000 l.st.! „O cifră uimitoare, aproximativ de trei ori mai mare decît cea a întregului comerţ britanic din perioada relativ recentă a anului 1843!“ Cu toate acestea, el a vorbit cu multă elocinţă despre „sărăcie“. „Gîndiţi-vă — a exclamat el — la cei ce se află în pragul mizeriei!“, la „salariile care n-au crescut“, la „viaţa omului care, în nouă cazuri din zece, nu este decît o luptă pentru existenţă!“[3]. El n-a suflat însă nici o vorbă despre poporul irlandez, care în nord este tot mai mult înlăturat de maşini, iar în sud — de păşunile pentru oi, cu toate că în această ţară nenorocită scade pînă şi numărul oilor, ce-i drept, nu atît de repede ca cel al oamenilor. El nu a repetat cele date în vileag chiar atunci, într-un subit acces de groază, de reprezentanţii protipendadei. Într-adevăr, atunci cînd panica provocată de „sugrumători“[4] ajunsese la culme, Camera lorzilor a numit o comisie însărcinată să ancheteze condiţiile de viaţă ale deportaţilor şi condamnaţilor la muncă silnică şi să publice rezultatele sub formă de raport. Adevărul a reieşit din paginile voluminoasei Cărţi albastre[5] din 1863, dovedind, pe bază de date şi fapte oficiale, că în Anglia şi în Scoţia cei mai înrăiţi criminali şi condamnaţi la muncă silnică trudeau mult mai puţin şi erau mult mai bine hrăniţi decît muncitorii agricoli englezi şi scoţieni. Dar aceasta nu este încă totul. Cînd, ca urmare a războiului civil din America, au fost aruncaţi în stradă muncitorii industriali din Lancashirei) şi Cheshirei), aceeaşi Cameră a lorzilor a trimis în acele districte industriale un medic cu însărcinarea de a cerceta care este cantitatea minimă de carbon şi azot care, administrată sub forma cea mai ieftină şi mai simplă, este în medie absolut necesară pentru „prevenirea bolilor provocate de inaniţie“ („to avert starvation diseases“). Dr. Smithi), medicul împuternicit să facă această anchetă, a găsit că o raţie săptămînală de 28.000 de grani de carbon şi 1.330 de grani de azot menţine în viaţă pe un adult normal exact la nivelul sub care încep bolile provocate de inaniţie; că acestei raţii îi corespunde aproximativ hrana sărăcăcioasă la care, sub presiunea mizeriei extreme, sînt nevoiţi să se limiteze muncitorii din industria bumbacului[*]. Dar ascultaţi mai departe! Acelaşi doctor savant a fost ulterior însărcinat din nou de către resortul sanitar din cadrul Consiliului secret să facă o anchetă în legătură cu alimentaţia păturii celei mai sărace a clasei muncitoare. Rezultatele cercetărilor sale sînt cuprinse în „Al şaselea raport asupra stării sănătăţii publice“, publicat din ordinul parlamentului în cursul acestui an. Ce a constatat doctorul? Că hrana ţesătorilor de mătase, a cusătoreselor, a lucrătorilor de mănuşi, a lucrătorilor de ciorapi şi a altor muncitori este, în medie, an de an mai proastă decît raţia de mizerie a muncitorilor şomeri din industria bumbacului şi nu conţine nici măcar cantitatea de carbon şi azot „absolut necesară pentru prevenirea bolilor provocate de inaniţie“.

„În afară de aceasta — cităm din raportul oficial — în ceea ce priveşte familiile din rîndurile populaţiei agricole care au făcut obiectul cercetărilor, reiese că peste 1/5 din aceste familii capătă mai puţin decît minimul necesar de substanţe hidrocarbonate, că peste 1/3 capătă mai puţin decît minimul necesar de substanţe proteice şi că în alimentaţia locală obişnuită din cele trei comitate (Berkshirei), Oxfordshirei) şi Somersetshirei)) intră o cantitate insuficientă de alimente conţinînd substanţe proteice“. „Trebuie să ţinem seama — adaugă raportul oficial — că lipsa de hrană este suportată numai cu foarte mare greutate şi că, de regulă, un regim alimentar foarte sărac este precedat de alte privaţiuni de tot felul. Chiar şi curăţenia devine costisitoare şi anevoioasă, iar dacă dintr-un sentiment de demnitate se mai fac totuşi încercări de a o menţine, fiecare încercare de acest fel înseamnă sporirea chinurilor foamei... Acestea sînt reflecţii penibile, mai cu seamă cînd te gîndeşti că sărăcia despre oare este vorba aici nu este binemeritata sărăcie a trîndavului, ci în toate cazurile se referă la sărăcia populaţiei muncitoare. Şi într-adevăr, munca, pentru care muncitorii capătă o raţie de mizerie, este de fapt prelungită adesea peste orice măsură“.

Raportul“ dezvăluie faptul ciudat, şi, desigur, neaşteptat că „dintre cele patru părţi componente ale Regatului Unit — Anglia, Wales, Scoţia şi Irlanda —, populaţia agricolă din Anglia“, cea mai bogată parte a Regatului Unit, „este cea mai prost hrănită“; că pînă şi cei mai nenorociţi muncitori agricoli din Berkshire, Oxfordshire şi Somersetshire sînt mai bine hrăniţi decît marea masa a muncitorilor calificaţi din estul Londrei, care lucrează la domiciliu.

Acestea sînt date oficiale, publicate din ordinul parlamentului în 1864, în secolul de aur al libertăţii comerţului, într-o vreme cînd cancelarul trezoreriei aduce la cunoştinţă Camerei comunelor că

„în medie situaţia muncitorului britanic s-a îmbunătăţit, precum se ştie, într-o măsură extraordinară şi fără seamăn în istoria tuturor ţărilor şi a tuturor epocilor“.

Aceste osanale oficiale sînt însă în contradicţie cu observaţia seacă a raportului oficial cu privire la sănătatea publică:

„Sănătatea publică a unei ţari înseamnă sănătatea maselor sale, şi cum pot fi sănătoase aceste mase dacă ele nu au, pînă în păturile cele mai de jos, o situaţie cel puţin suportabilă?“

Ameţit de datele statistice ale „propăşirii naţionale“ care-i joacă înaintea ochilor, cancelarul trezoreriei exclamă în culmea extazului:

„Din 1842 pînă în 1852 venitul impozabil al ţării a crescut cu 6%... În cei opt ani din 1853 pînă în 1861, el a crescut, dacă luăm ca bază anul 1853, cu 20%! Faptul e atît de uluitor, încît e aproape de necrezut!... Această creştere ameţitoare a avuţiei şi a puterii — adaugă d-l Gladstone — se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute[6].

Dacă vreţi să ştiţi în ce condiţii de distrugere a sănătăţii, de decădere morală şi de degenerare spirituală a fost produsă şi este produsă de către clasa muncitoare această „creştere ameţitoare a avuţiei şi a puterii, care se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute“, citiţi descrierea atelierelor tipografilor, croitorilor şi croitoreselor din ultimul „Raport cu privire la sănătatea publică“! Comparaţi-l cu „Raportul din 1863 al comisiei pentru cercetarea condiţiilor de muncă ale copiilor“, unde, printre altele, se spune că

„olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă o populaţie degenerată din punct de vedere fizic şi intelectual“; că „copiii debili devin la rîndul lor părinţi debili“, că „degenerarea progresivă a rasei este inevitabilă“; că „degenerarea (degenerescence) populaţiei din Staffordshire este totuşi încetinită datorită afluenţei permanente din districtele rurale învecinate şi datorită căsătoriilor cu persoane aparţinînd unor rase mai sănătoase!“

Aruncaţi o privire asupra Cărţii albastre întocmite de d-l Tremenheerei) cu privire la „plîngerile calfelor de brutari“![7] Cine nu se înfioară în faţa afirmaţiei paradoxale a inspectorilor de fabrici, ilustrată de statistica oficială a natalităţii şi mortalităţii, că, în perioada încetării temporare a lucrului în fabricile de bumbac din cauza lipsei de bumbac, sănătatea muncitorilor din Lancashire s-a îmbunătăţit, deşi primeau o raţie de foame, şi că mortalitatea copiilor a scăzut, pentru că mamele lor şi-au putut îngădui, în sfîrşit, să-i alăpteze în loc să le dea o mixtură de opiu.

Să vedem acum reversul medaliei! Tabelele de impozite pe venit şi pe proprietate prezentate Camerei comunelor la 20 iulie 1864 arată că, potrivit constatărilor biroului, numărul contribuabililor cu un venit anual de 50.000 l.st. şi peste 50.000 l.st. a crescut de la 5 aprilie 1862 pînă la 5 aprilie 1863 cu 13, numărul lor sporind în acest an de la 67 la 80.

Aceleaşi tabele dezvăluie faptul că aproximativ 3.000 de persoane împart între ele un venit anual de aproximativ 25.000.000 l.st., mai mult decît venitul total care revine anual întregii mase de muncitori agricoli din Anglia şi Wales!

Priviţi recensămîntul din 1861 şi veţi vedea că numărul proprietarilor funciari de sex bărbătesc din Anglia şi Ţara Galilor a scăzut de la 16.934, cît era în 1851, la 15.066 în 1861, ceea ce înseamnă că concentrarea proprietăţii funciare a crescut în 10 ani cu 11% în Anglia. Dacă concentrarea pămînturilor în mîinile unui număr redus de persoane va progresa în acelaşi ritm, problema agrară (the land question) se va simplifica în mod foarte ciudat, ca pe vremea Imperiului roman, cînd Nero a rînjit cu satisfacţie auzind că jumătate din provincia Africa era proprietatea a şase gentlemeni.

Ne-am oprit atît de mult asupra acestor „fapte atît de uluitoare, încît par aproape de necrezut“, din pricină că, în ceea ce priveşte comerţul şi industria, Anglia ocupă primul loc în Europa, pe care o reprezintă de fapt pe piaţa mondială. Acum cîteva luni, unul dintre fiii emigraţi ai lui Ludovic-Filipi) a felicitat în mod public pe muncitorul agricol englez pentru situaţia sa net superioară în comparaţie cu aceea mai puţin înfloritoare a tovarăşilor lui de dincolo de Canalul Mînecii. Într-adevăr, cu un alt colorit local şi pe o scară mai redusă, faptele din Anglia se repetă în toate ţările industriale şi înaintate de pe continent. În toate aceste ţări a avut loc, începînd din 1848, o nemaipomenită dezvoltare a industriei, o inimaginabilă creştere a importului şi a exportului. În toate aceste ţări a avut loc „o creştere“ cu adevărat „ameţitoare a avuţiei şi a puterii care se limitează pe de-a-ntregul la clasele avute“. În toate aceste ţări, ca şi în Anglia, salariul real, adică mijloacele de trai care se pot procura cu salariul nominal s-a urcat întrucîtva pentru o minoritate a clasei muncitoare, în timp ce, în majoritatea cazurilor, creşterea salariului nominal a însemnat tot atît de puţin o adevărată creştere a bunăstării pe cît înseamnă, de pildă, pentru un pensionar al azilului de săraci sau al orfelinatului din Londra o îmbunătăţire a situaţiei faptul că mijloacele strict necesare traiului său au costat în 1861 9 lire, 15 şilingi şi 8 pence în loc de 7 lire, 7 şilingi şi 4 pence, cît s-a cheltuit în 1852[8] în acest scop. Pretutindeni masele largi ale clasei muncitoare au decăzut tot mai mult, cel puţin în aceeaşi măsură în care clasele suprapuse au urcat scara socială. Şi astfel, în toate ţările Europei a devenit acum un adevăr, evident pentru orice minte lipsită de prejudecăţi şi contestat numai de nişte oameni interesaţi să legene pe alţii în iluzii deşarte, că nici perfecţionarea maşinilor, nici descoperirile din domeniul chimiei, nici aplicarea ştiinţei în producţie, nici îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, nici noile colonii, nici emigrările, nici deschiderea de noi pieţe, nici libertatea comerţului şi nici toate acestea luaţi la un loc nu pot înlătura mizeria maselor muncitoare, ci că, dimpotrivă, pe temeliile vicioase de astăzi orice nouă dezvoltare a forţei productive a muncii trebuie să ducă inevitabil la adîncirea contrastelor sociale şi la ascuţirea antagonismelor sociale. În timpul acestei „epoci ameţitoare“ de progres economic, moartea prin inaniţie s-a ridicat aproape la rangul unei instituţii sociale în capitala Imperiului britanic. În analele omenirii, această epocă este caracterizată prin repetarea tot mai rapidă, prin proporţiile tot mai vaste şi prin efectele tot mai nefaste ale plăgii sociale denumite criză comercială şi industrială.

După eşecul revoluţiilor din 1848, toate organizaţiile de partid şi ziarele de partid ale clasei muncitoare de pe continent au fost suprimate de forţa brutală, cei mai înaintaţi fii ai muncitorimii, cuprinşi de desperare, au fugit în republica de peste Atlantic şi efemerele visuri de libertate au fost risipite de o epoca de industrializare febrilă, de marasm moral şi de reacţiune politică. Înfrîngerile suferite de clasa muncitoare de pe continent, la care a contribuit nu în mică măsură amestecul diplomatic al guvernului englez atunci ca şi acum în alianţa frăţească cu guvernul de la Petersburg, şi-au extins curînd efectul contaminant şi pe această parte a Canalului Mînecii. În timp ce eşecul mişcării muncitoreşti de pe continent a demobilizat clasa muncitoare britanică şi i-a frînt credinţa în propria ei cauză, ea a restabilit încrederea în sine, oarecum zdruncinată, a landlorzilor şi a magnaţilor finanţei. Concesii deja anunţate în mod public au fost retrase cu insolenţă. Descoperirea de noi terenuri aurifere a dus curînd după aceea la o emigrare în masă, care a produs goluri ireparabile în rîndurile proletariatului britanic. Alţi reprezentanţi ai lui, altădată dintre cei mai activi, ademeniţi de momeala unui serviciu mai bun şi a unei salarizări momentane mai mari, „au devenit nişte transfugi politici“. Toate încercările de a menţine sau de a reorganiza mişcarea cartistă au eşuat complet; toate organele de presă ale clasei muncitoare au dispărut unul după altul din pricina indiferenţei maselor; şi într-adevăr, niciodată înainte clasa muncitoare engleză nu părea că se împacă atît de bine cu o stare de nulitate politică. Aşadar, dacă între clasa muncitoare britanică şi cea de pe continent nu a existat o solidaritate în acţiune, în orice caz exista acum o solidaritate în înfrîngere.

Şi, totuşi, perioada dintre 1848 şi 1864 nu a fost lipsită de aspecte luminoase. Vom aminti aici numai două evenimente însemnate.

După o luptă de 30 de ani, dusă cu o tenacitate admirabilă, clasa muncitoare engleză, folosind discordia momentană dintre aristocraţia funciară şi cea financiară, a reuşit să impună legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore[9]. Marile avantaje fizice, morale şi spirituale care au rezultat de aici pentru muncitorii de fabrică şi pe care le găsim consemnate semestrial în rapoartele inspectorilor de fabrici sînt acum unanim recunoscute. Majoritatea guvernelor de pe continent adoptă legea engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici într-o formă mai mult sau mai puţin modificată, şi chiar în Anglia parlamentul a fost nevoit an de an să lărgească sfera ei de acţiune. Dar, abstracţie făcînd de importanţa ei practică, la succesul răsunător al acestei legi muncitoreşti a mai contribuit şi un alt fapt. Burghezia prorocise şi susţinuse într-una, prin reprezentanţi dintre cei mai notorii ai ştiinţei ei, ca dr. Urei), profesorul Seniori) şi alţi înţelepţi de aceeaşi teapă, că orice limitare prin lege a zilei de muncă va face să sune ceasul din urmă al industriei engleze, care, asemenea unui vampir, trebuie să sugă sînge omenesc, în special sînge de copii. În timpuri străvechi, uciderea copiilor constituia ritul misterios al religiei lui Molohi), dar ea se practica numai în anumite ocazii foarte solemne, poate o dată pe an, şi, în afară de aceasta, Moloh nu avea o predilecţie deosebită pentru copiii săracilor.

Lupta pentru limitarea prin lege a zilei de muncă a fost dusă cu o înverşunare cu atît mai mare, cu cît, abstracţie făcînd de burghezia lacomă care intrase în panică, era vorba de fapt de marea dispută dintre dominaţia oarbă a legii cererii şi ofertei, care stă la baza economiei politice a burgheziei şi producţia socială dirijată de previziunea socială, care stă la baza economiei politice a clasei muncitoare. De aceea legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore n-a fost numai o mare cucerire practică; ea a însemnat victoria unui principiu. Pentru prima oară economia politică a burgheziei a capitulat în văzul tuturor în faţa economiei politice a clasei muncitoare.

Dar o victorie şi mai mare a economiei politice a muncii asupra economiei politice a capitalului[10] urma să aibă loc.

Ne referim la mişcarea cooperatistă, îndeosebi la fabricile cooperative, această operă a cîtorva „mîini“ („hands“) îndrăzneţe. Valoarea acestor mari experienţe sociale este de nepreţuit. Muncitorii au dovedit prin fapte, şi nu prin vorbe, că producţia pe scară largă şi potrivit progresului ştiinţei moderne poate avea loc fără existenţa unei clase de patroni (masters) care foloseşte o clasă de „mîini“, că pentru a da roade nu este necesar ca mijloacele de muncă să fie monopolizate ca mijloc de dominaţie asupra muncitorului şi de exploatare a lui, că munca salariată, întocmai ca şi munca sclavului, ca şi munca iobagului, nu este decît o forma socială trecătoare şi inferioară, menită să dispară în faţa muncii asociate, prestate de bunăvoie, cu însufleţire şi bucurie. În Anglia, sămînţa sistemului cooperatist a fost aruncată de Robert Oweni), experienţele întreprinse de muncitori pe continent au fost de fapt concluzia practică imediată a teoriilor care, chiar dacă nu au fost inventate în 1848, au fost totuşi proclamate pe atunci sus şi tare.

În acelaşi timp, experienţa perioadei dintre 1848 şi 1864 a dovedit în mod neîndoielnic ceea ce, în opoziţie cu mişcarea cooperatistă din Anglia, conducătorii cei mai inteligenţi ai clasei muncitoare afirmaseră încă în anii 1851—1852, că, oricît de excelenţi ar fi în principiu şi oricît de folositoare în practică, munca cooperatistă, dacă e limitată la cercul îngust al încercărilor sporadice ale unor muncitori izolaţi, nu va fi în stare să oprească creşterea în progresie geometrică a monopolului, să elibereze masele şi nici măcar să uşureze simţitor povara mizeriei lor. Tocmai acesta este, poate, motivul pentru care diferiţi lorzi onorabili, flecari filantropici burghezi şi cîţiva economişti pedanţi cochetează acum cu acelaşi sistem cooperatist pe care mai înainte încercaseră să-l înăbuşe în germene, pe care-l zeflemisiseră ca utopie a visărilor şi-l înfieraseră ca erezie a socialiştilor. Pentru a elibera masele muncitoare, sistemul cooperatist trebuie dezvoltat pe scară naţională şi, prin urmare, cu mijloacele naţionale. Dar magnaţii funciari şi magnaţii capitalului vor folosi întotdeauna privilegiile lor politice pentru apărarea şi eternizarea monopolurilor lor economice. Ei nu numai că nu vor sprijini cauza eliberării muncii, dar, dimpotrivă, vor continua să-i pună în cale tot felul de piedici. Ne amintim sarcasmul cu care lordul Palmerstoni) a ripostat în cursul ultimei sesiuni a parlamentului celor care apărau drepturile fermierilor irlandezi: „Camera comunelor este o Cameră de proprietari funciari!“[11]

De aceea cucerirea puterii politice a devenit prima datorie a clasei muncitoare. Se pare că ea a înţeles acest lucru, căci în Anglia, Franţa, Germania şi Italia se vădesc semnele unei redeşteptări simultane şi au loc încercări simultane în vederea reorganizării partidului muncitoresc. Muncitorii posedă unul din elementele succesului: numărul. Dar numărul este hotărîtor numai atunci cînd masa este organizată şi acţionează în cunoştinţă de cauză. Experienţa trecută a arătat că desconsiderarea alianţei frăţeşti, care trebuie să-i unească pe muncitorii din diferitele ţări şi să-i stimuleze să fie strîns uniţi în lupta lor de eliberare, este întotdeauna pedepsită prin zădărnicirea tuturor eforturilor lor desperate. Recunoaşterea acestui fapt a îndemnat pe muncitorii din diferite ţări, prezenţi la 28 septembrie 1864 la adunarea publică ţinută la St. Martin's Hall din Londra, să înfiinţeze Asociaţia Internaţională.

Şi o altă convingere însufleţea această adunare.

Dacă eliberarea clasei muncitoare reclamă colaborarea frăţească a muncitorilor, aparţinînd diferitelor naţiuni, cum îşi vor putea ei îndeplini această măreaţă misiune în condiţiile unei politici externe care, urmărind scopuri criminale, mizează pe prejudecăţile naţionale, varsă sîngele şi risipeşte averea poporului în războaie de jaf? Nu înţelepciunea claselor dominante, ci rezistenţa eroică a clasei muncitoare din Anglia împotriva nebuniei lor criminale a ferit apusul Europei de o ruşinoasă cruciadă transatlantică pentru eternizarea şi răspîndirea sclaviei[12]. Aprobarea neruşinată, simpatia făţarnică sau nepăsarea idioată cu care clasele de sus din Europa au privit cucerirea fortăreţei muntoase a Caucazului de către Rusia şi asasinarea eroicei Polonii, monstruoasele abuzuri, care nu întîmpină nici o împotrivire, ale acestei puteri barbare, al cărei cap este la Petersburg şi a cărei mînă trage sforile în fiecare cabinet din Europa, au învăţat clasele muncitoare că au datoria să pătrundă secretele politicii internaţionale, să supravegheze activitatea diplomatică a guvernelor lor şi, la nevoie, să acţioneze împotriva lor; iar în cazul cînd nu sînt în stare să preîntîmpine această activitate, să se unească pentru a le demasca simultan şi să facă în aşa fel încît legile simple ale moralei şi echităţii, care trebuie să reglementeze relaţiile dintre persoanele particulare, să devină legi supreme în relaţiile dintre naţiuni.

Lupta pentru o asemenea politică externă face parte din lupta generală pentru eliberarea clasei muncitoare.

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

 

 


 

Scris de K. Marx între 21 şi 27 octombrie 1864.

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 5—14.  — Nota red. Editurii Politice

 

 


 

[*] Cred că nu e nevoie să amintim cititorului că, în afară de elementele din care e constituită apa şi de anumite substanţe anorganice, carbonul şi azotul constituie elemente de bază ale hranei omeneşti. Fireşte, pentru a se hrăni, organismul omenesc trebuie să primească aceste simple elemente chimice sub formă de substanţe animale sau vegetale. Cartofii, de pildă, conţin mai ales hidrocarbonate, în timp ce pîinea de grîu conţine substanţe hidrocarbonate şi proteice într-o anumită proporţie. [Nota lui Marx la ediţia engleză din 1864.]

 

 


 

[1]. La 28 septembrie 1864 a avut loc la St. Martin's Hall din Londra o mare adunare internaţională a muncitorilor, pregătită de conducătorii trade-unionu-rilor din Londra şi de un grup de muncitori proudhonişti din Paris. La această adunare au participat, alături de muncitori englezi şi francezi, şi reprezentanţi ai muncitorilor germani, italieni şi de altă naţionalitate care trăiau pe atunci la Londra, precum şi o serie de lideri ai emigraţiei europene mic-burgheze şi democrat-revoluţionare. Adunarea a adoptat o rezoluţie în care s-a hotărît întemeierea Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor (cunoscută mai tîrziu sub numele de Internaţionala I) şi a ales Comitetul provizoriu. K. Marx a fost ales în acest comitet ca reprezentant al muncitorilor germani, iar ulterior şi în comisia numită la prima şedinţă a comitetului din 5 octombrie, întrunită pentru a întocmi documentele programatice ale Asociaţiei. La primele şedinţe ale comisiei, la care Marx a fost împiedicat să participe, a fost elaborat un document alcătuit dintr-o declaraţie introductivă scrisă de owenistul Weston şi redactată de democratul mic-burghez francez Le Lubez, precum şi din Statutul asociaţiilor muncitoreşti italiene elaborat de Mazzini şi tradus în limba engleză de italianul Luigi Wolff. La şedinţa din 18 octombrie a comitetului, Marx a luat pentru prima oară cunoştinţă de conţinutul acestui document şi l-a supus unei critici amănunţite; documentul a fost restituit comisiei pentru a fi definitiv redactat. La 20 octombrie comisia l-a însărcinat pe Marx să facă acest lucru, iar la 27 octombrie ea a aprobat două documente absolut noi, întocmite de Marx: „Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“ şi „Statutul provizoriu al Asociaţiei“. La 1 noiembrie 1864, atît Manifestul cît şi Statutul au fost adoptate în unanimitate de Comitetul provizoriu, care s-a constituit ca organ conducător al Asociaţiei. Acest organ, care a intrat în istorie sub denumirea de Consiliul General al Internaţionalei, s-a numit pînă la sfîrşitul anului 1866 mai ales Consiliul Central.

Manifestul constitutiv a fost publicat pentru prima oară în „Bee-Hive Newspaper“ nr. 160 din 5 noiembrie 1864, iar apoi în aceeaşi lună împreună cu Statutul în broşura „Address and Provisional Rules of the Working Men's International Association, Established September 28, 1864, at a Public Meeting held at St. Martin's Hall Long Acre, London“. Traducerea în limba germană făcută de Marx în prima jumătate a lunii noiembrie 1864 a fost publicată în nr. 2 şi 3 ale ziarului „Social-Demokrat“ din 21 şi 30 decembrie 1864. În 1868 Wilhelm Eichhoff a publicat în broşura sa „Die Internationale Arbeiterassoziation“ traducerea în limba germană a „Manifestului“, îngrijită de el şi aprobată de Marx şi Engels. În limba franceză „Manifestul“ a fost tradus în 1866. Prima traducere în limba rusă a „Manifestului“ a apărut în 1871, la Geneva. S-au păstrat două copii în manuscris ale „Manifestului constitutiv“ făcute de Jenny Marx, soţia lui Marx, şi de fiica lui Jenny.

La baza textului publicat în volumul de faţă stă textul broşurii engleze din 1864. Deosebirile mai importante dintre textul englez şi traducerea în limba germană a autorului se dau la subsol.  — Nota red. Editurii Politice (nota 216, vol. 1)

[2]. „Der Social-Demokrat“ — organul de presă al Uniunii generale lassalleene a muncitorilor germani. A apărut sub acest titlu la Berlin de la 15 decembrie 1864 pînă în 1871; între anii 1864 şi 1865 redactor responsabil a fost Johann Baptist von Schweitzer. Începînd cu nr. 79 din iulie 1865 ziarul a apărut sub titlul „Social-Demokrat“.

Primind în noiembrie 1864 de la Schweitzer prospectul ziarului în care nu figurau tezele lui Lassalle şi neavînd la dispoziţie coloanele unui alt organ de presă pentru a-şi exercita influenţa asupra mişcării muncitoreşti din Germania, Marx şi Engels au consimţit să colaboreze la „Social-Demokrat“, al cărui redactor neoficial era W. Liebknecht.

În afară de articolul lui Marx despre Proudhon, în ziar a mai fost publicat „Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“, scris de Marx, şi traducerea vechiului cîntec popular danez „Domnul Tidmann“ făcută de Engels (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 5—14). În legătură cu istoricul relaţiilor lui Marx şi Engels cu redacţia ziarului, vezi declaraţia lui Marx cu privire la cauzele care l-au determinat să-şi înceteze colaborarea la ziar, declaraţie scrisă la 15 martie 1865 şi publicată în „Berliner Reform“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 91—94).  — Nota red. Editurii Politice (nota 217, vol. 1)

[3]. Marx citează discursul rostit de Gladstone, cancelarul trezoreriei, în Camera comunelor la 7 aprilie 1864, după darea de seamă apărută în ziarul „Times“ din 8 aprilie 1864.  — Nota red. Editurii Politice (nota 217, vol. 1)

[4]. „Garroters“ (Garrot-Panik), sau „sugrumători“, erau numiţi în Anglia tîlharii care-şi strîngeau victimele de gît. La începutul deceniului al 7-lea, atacurile banditeşti ale „sugrumătorilor“ deveniseră atît de frecvente la Londra, încît au constituit obiectul unei dezbateri speciale în parlament.  — Nota red. Editurii Politice (nota 219, vol. 1)

[5]Cărţile albastre — denumire generică dată publicaţiilor care cuprind materiale ale parlamentului englez şi documente diplomatice ale Ministerului de Externe. Cărţile albastre, a căror denumire vine de la coperta lor albastră, au început să fie editate în Anglia încă din secolul al XVII-lea. Ele constituie principalul izvor oficial cu privire la istoria economică şi diplomatică a acestei ţări.

În cazul de faţă este vorba de „Report of the Commissioners appointed to inquire into the Operation of the Acts relating to Transportation and Penal Servitude“. Vol. I, Londra, 1863.  — Nota red. Editurii Politice (nota 220, vol. 1)

[6]. Acest pasaj din discursul rostit de Gladstone la 16 aprilie 1863 citat de Marx a servit ca pretext pentru campania calomnioasă dusă de economistul burghez german Brentano împotriva lui Marx în deceniul al 8-lea. Fraza respectivă din discursul lui Gladstone, cuprinsă în aproape toate dările de seamă asupra acestei şedinţe a parlamentului apărute la 17 aprilie 1863 în ziarele din Londra („Times“, „Morning Star“, „Daily Telegraph“ etc.), a fost omisă în publicaţia semioficială „Hansard's Parliamentary Debates“, al cărei text era revăzut de înşişi oratori. Aceasta a constituit un pretext pentru Brentano de a-l acuza pe Marx, care citase fraze după un text apărut în presă, de denaturare a adevărului şi de incorectitudine ştiinţifică. Marx a răspuns la această calomnie în două scrisori adresate redacţiei ziarului „Der Volksstaat“ la 23 mai şi 28 iulie 1872 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 90—94 şi 110—118).

După moartea lui Marx, aceeaşi acuzaţie a fost repetată în noiembrie 1883 de către economistul burghez englez Taylor. În februarie şi martie 1884, Eleanor Marx, în două scrisori adresate revistei „To-Day“, iar ulterior Engels, în iunie 1890, în prefaţa sa la ediţia a IV-a germană a „Capitalului“, şi în 1891 în broşura sa „Brentano contra Marx“, au demascat versiunea despre falsificarea citatului.  — Nota red. Editurii Politice (nota 221, vol. 1)

[7]Cartea albastră cu privire la „plîngerile calfelor de brutari“. Este vorba de „Report addressed to Her Majesty's Principal Secretary of State for the Home Department, relative to the Grievances complained of by the jour-neymen bakers“. Londra, 1862. Întocmit de H. S. Tremenheere.  — Nota red. Editurii Politice (nota 222, vol. 1)

[8]. (În „Social-Demokrat“) greşit: 1851.  — Nota red. Editurii Politice

[9]. Lupta clasei muncitoare pentru limitarea prin lege a zilei de muncă la 10 ore s-a desfăşurat în Anglia începînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, iar de la începutul deceniului al 4-lea al secolului al XIX-lea a cuprins masele largi ale proletariatului.

Legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore, care se referea numai la adolescenţi şi femei, a fost adoptată de parlamentul englez la 8 iunie 1847. În practică însă, mulţi fabricanţi au ignorat această lege.  — Nota red. Editurii Politice (nota 223, vol. 1)

[10]În ediţia engleză: proprietăţii.  — Nota red. Editurii Politice

[11].  Este vorba de discursul rostit de primul ministru Palmerston în şedinţa din 23 iunie 1863 a parlamentului, în timpul dezbaterilor în legătură cu drepturile arendaşilor irlandezi (vezi „Hansard's Parliamentary Debates“, vol. 171, London 1863). Deputaţii irlandezi, în frunte cu John Francis Maguire, au cerut instituirea unor măsuri legislative care să limiteze arbitrariul landlorzilor faţă de arendaşi. Deputaţii au cerut, printre altele, să se acorde arondaţilor dreptul de a primi la rezilierea contractului de arendare o despăgubire pentru toate cheltuielile făcute de ei pe loturile arendate. În discursul său, Palmerston a calificat cererile deputaţilor irlandezi „doctrine comuniste“ şi „subminare a principiilor fundamentale ale ordinii sociale“.  — Nota red. Editurii Politice (nota 224, vol. 1)

[12]. Este vorba de acţiunile muncitorilor englezi de la sfîrşitul anului 1861 şi începutul anului 1862, în timpul războiului civil din America, împotriva participării guvernului englez la război de partea statelor sclavagiste din Sud. Lupta muncitorilor a căpătat un caracter deosebit de acut în urma aşa-zisului incident în legătură cu vasul „Trent“, cînd burghezia engleză a fololosit ca pretext, pentru a face pregătiri de război împotriva statelor din Nord, faptul că, din ordinul guvernului din Nord, reprezentanţii proprietarilor de sclavi care plecau spre Anglia cu vasul „Trent“ fuseseră reţinuţi şi arestaţi. Muncitorii englezi s-au ridicat cu hotărîre în apărarea statelor din Nord. În cadrul a numeroase mitinguri muncitorii au protestat împotriva pregătirilor de război ale burgheziei reacţionare, cerînd rezolvarea paşnică a conflictului. Mişcarea de masă a muncitorilor englezi împotriva intervenţiei i-a împiedicat pe reacţionari să antreneze Europa într-un război de partea proprietarilor de sclavi şi a contribuit în mod considerabil la întărirea ideii de solidaritate internaţională a proletariatului.  — Nota red. Editurii Politice (nota 225, vol. 1)