Friedrich Engels

Cu privire la problema socială în Rusia[N37]

 


 

Scris: aprilie 1875
Publicat: pentru prima oară în Der Volksstaat, Leipzig, nr. 43, 44, 45 din 16, 18, 21 aprilie 1875 şi editat în acelaşi an ca broşură
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 38-49
Transcriere: Liviu Iacob, martie 2008

 


 

În legătură cu această problemă, d-l Tkaciov[i] spune muncitorilor germani că în ceea ce priveşte Rusia eu dau dovadă nu doar de „vagi cunoştinţe“[N38], ci, mai degrabă, de o totală „ignoranţă“: de aceea el se simte obligat să le explice adevărata stare de lucruri şi, mai ales, să le arate motivele pentru care tocmai acum o revoluţie socială în Rusia ar fi o joacă de copil, că acolo ea ar fi mult mai uşor de realizat decît în apusul Europei.

„E drept că în Rusia nu există proletariat orăşenesc; în schimb nu există nici burghezie... Muncitorii noştri vor avea de luptat numai împotriva puterii politice, puterea capitalului fiind la noi încă în germene. Iar dv., domnule, ştiţi prea bine că lupta împotriva puterii politice este mult mai uşoară decît lupta împotriva puterii capitalului“.

Revoluţia spre care tinde socialismul modern înseamnă, pe scurt, victoria proletariatului asupra burgheziei şi reorganizarea societăţii pe calea lichidării tuturor deosebirilor de clasă. Pentru aceasta este nevoie nu numai de proletariat, care să înfăptuiască această revoluţie, ci şi de burghezie, în ale cărei mîini forţele de producţie sociale s-au dezvoltat într-atît, încît să permită lichidarea definitivă a deosebirilor de clasă. Adeseori, nici la sălbatici şi semisălbatici nu există deosebiri de clasă, şi fiecare popor a trecut printr-un asemenea stadiu. Şi nu ne poate trece prin minte să restabilim acest stadiu pentru simplul motiv că, o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie sociale, el generează în mod necesar deosebirile de clasă. Numai la un anumit grad de dezvoltare, foarte înalt chiar şi pentru condiţiile de astăzi, a forţelor de producţie sociale va fi posibil ca producţia să atingă un asemenea nivel, încît desfiinţarea deosebirilor de clasă să poată constitui un progres real, să fie durabilă, fără a duce la o stagnare sau chiar la un regres în modul de producţie social. Abia în mîinile burgheziei forţele de producţie au atins acest grad. Prin urmare, burghezia este şi în această privinţă o condiţie prealabilă tot atît de necesară a revoluţiei socialiste, ca şi proletariatul însuşi. De aceea, un om care este în stare să afirme că această revoluţie poate fi înfăptuită mai uşor într-o ţară în care, e drept, nu există proletariat, în schimb nu există nici burghezie, dovedeşte că mai trebuie să înveţe abece-ul socialismului.

Prin urmare, situaţia muncitorilor ruşi care, după cum spune însuşi d-l Tkaciov, sînt „muncitori agricoli şi deci nu proletari, ci proprietari“ este mai uşoară pentru că vor avea de luptat nu împotriva puterii capitalului, ci „doar împotriva puterii politice“, împotriva statului rus. Iar acest stat

„apare numai din depărtare ca o forţă... El nu are rădăcini în viaţa economică a poporului; el nu întruchipează interesele nici unei stări sociale... La voi, statul nu este o forţă fictivă. El se sprijină cu amîndouă picioarele pe capital; el întruchipează (!!) anumite interese economice... La noi, lucrurile se prezintă tocmai invers; forma noastră socială îşi datorează existenţa statului, statului care, ca să zic aşa, e suspendat în aer, nu are nimic comun cu rînduielile sociale existente şi îşi are rădăcinile în trecut, iar nu în prezent“.

Nu ne vom opri asupra reprezentării confuze că interesele economice pentru a se întruchipa ar avea nevoie de stat, pe care ele însele îl creează, sau la afirmaţia îndrăzneaţă că forma socială rusă (din care face parte şi proprietatea în obşte a ţăranilor) şi-ar datora existenţa statului, sau la afirmaţia contradictorie că acest stat „nu are nimic comun“ cu rînduielile sociale existente, care sînt, cică, propria sa creaţie. Preferăm să ne ocupăm mai întîi de acest „stat suspendat în aer“, care nu reprezintă interesele nici unei stări sociale.

În Rusia europeană ţăranii stăpînesc 105.000.000 de deseatine [1 deseatină=1,09 ha], nobilii (cum îi numesc pe scurt pe marii moşieri) 100.000.000 de deseatine de pămînt, din care aproximativ jumătate sînt deţinute de 15.000 de nobili, fiecare dintre ei posedînd astfel, în medie, 3.300[1] de deseatine. Suprafaţa de pămînt aflată în stăpînirea ţăranilor este deci cu puţin mai mare decît cea aflată în stăpînirea nobilimii. Nobilii, după cum se vede, nu au nici cel mai mic interes în menţinerea statului rus, care apără proprietatea lor asupra unei jumătăţi de ţară. Mai departe. Ţăranii plătesc anual, pentru jumătatea lor de ţară, 195.000.000 de ruble impozit funciar, nobilii — 13.000.000! Pămînturile nobililor sînt în medie de două ori mai fertile decît cele ale ţăranilor, deoarece la împărţirea făcută cu prilejul răscumpărării clăcilor statul a luat ţăranilor şi a atribuit nobililor nu numai mai multe pămînturi, dar şi cel mai bun pămînt; iar pentru pămînturile lor, de cea mai proastă calitate, ţăranii au fost obligaţi să plătească nobililor preţul pămîntului de cea mai bună calitate[2]. Şi nobilimea rusă nu este interesată un menţinerea statului rus!

Ca urmare a răscumpărării, ţăranii — în masă — au ajuns într-o stare de mizerie cu totul insuportabilă. Nu numai că li s-a luat partea cea mai mare de pămînt şi cel mai bun pămînt, astfel că în toate regiunile fertile ale imperiului, avînd în vedere condiţiile agriculturii ruseşti, loturile ţărăneşti sînt mult prea mici pentru a le asigura traiul. Nu numai că ţăranii au plătit pentru aceste pămînturi o sumă exagerată, pe care statul le-a avansat-o şi pentru care ei trebuie să-i plătească acum dobînzi şi să o achite treptat. Nu numai că aproape întreaga povară a impozitului funciar apasă pe umerii lor, în timp ce nobilimea este aproape cu totul scutită, astfel că impozitul funciar singur înghite, ba chiar depăşeşte, întreaga valoare a rentei funciare pe care o aduce pămîntul ţărănesc, iar toate celelalte plăţi pe care trebuie să le facă ţăranul, şi despre care vom vorbi mai jos, sînt scăzăminte directe din acea parte a venitului ţăranului care reprezintă salariul său. Mai mult decît atît. La impozitul funciar, la dobînzile şi la ratele de amortizare a avansului acordat de stat se mai adaugă, după introducerea noii administraţii locale, şi impozitele guberniale şi judeţene. Urmarea esenţială a acestei „reforme“ a fost o nouă împovărare fiscală a ţăranilor. Statui şi-a păstrat în întregime veniturile, dar a trecut o mare parte din cheltuieli asupra guberniilor şi judeţelor, care au instituit pentru acoperirea acestora noi impozite, iar în Rusia, de regulă, stările sociale suprapuse sînt aproape scutite de impozite, pe cînd ţăranul plăteşte aproape totul.

O asemenea situaţie este parcă anume creată pentru cămătari, şi, dat fiind talentul aproape fără egal al ruşilor pentru negoţul de tarabă, pentru folosirea conjuncturilor favorabile şi pentru înşelătoria inseparabilă legată de aceasta — însuşi Petru I[i] spunea că un rus dă gata trei evrei —, cămătarul este omniprezent. Cînd se apropie termenul de plată a impozitelor, apare cămătarul, chiaburul — adeseori un ţăran bogat din aceeaşi comună — şi îi oferă bani gheaţă. Ţăranul are nevoie de bani cu orice preţ şi este silit să accepte condiţiile cămătarului fără să crîcnească. Astfel, el se afundă tot mai mult în datorii şi are tot mai mult nevoie de bani gheaţă. Cînd se strînge recolta, apare negustorul de grîne; nevoia de bani îl sileşte pe ţăran să vîndă o parte din grîul de care el şi familia sa au nevoie pentru trai. Negustorul de grîne răspîndeşte zvonuri false care fac să scadă preţul, plăteşte un preţ mic, ba adeseori şi pe acesta îl plăteşte parţial în tot felul de mărfuri socotite la un preţ ridicat, căci şi sistemul de plată în mărfuri este foarte răspîndit în Rusia. După cum se vede, la baza marelui export de cereale al Rusiei stă nemijlocit foametea populaţiei ţărăneşti. Un alt mod de a-i exploata pe ţărani este acesta: un speculant ia in arendă de la guvern pentru mai mulţi ani pămînt din domeniile statului, îl cultivă el însuşi atîta timp cît dă recolte bune fără a necesita îngrăşăminte; apoi îl împarte în loturi şi dă în arendă pămîntul secătuit, cu rentă mare, ţăranilor din vecinătate care n-o scot la capăt cu peticul lor de pămînt. Pe lîngă sistemul englez de troc amintit mai sus întîlnim aici o copie fidelă a middleman-ului[3] irlandez. Într-un cuvînt, nu există ţară în care, în pofida primitivismului societăţii burgheze, parazitismul capitalist să fie atît de dezvoltat ca în Rusia, unde el a prins în plasa lui întreaga ţară, întreaga masă a poporului. Şi toate aceste lipitori care îi exploatează la sînge pe ţărani să nu fie interesate în menţinerea statului rus, ale cărui legi şi tribunale apără afacerile lor murdare şi rentabile?

Marea burghezie din Petersburg, Moscova, Odesa, care în ultimii zece ani s-a dezvoltat nemaipomenit de repede, în special datorită construcţiilor de căi ferate, şi care a participat cu atîta zel la afacerile veroase din ultimii ani, toţi aceşti exportatori de cereale, de cînepă, in, seu, ale căror afaceri se întemeiază pe de-a-ntregul pe mizeria ţăranilor, toată marea industrie rusă, care există numai datorită tarifelor vamale protecţioniste acordate ei de stat, toate aceste elemente influente ale populaţiei, elemente care cresc cu repeziciune, să nu fie ele oare interesate în menţinerea statului rus? Să nu mai vorbim de armata de funcţionari care inundă şi spoliază Rusia şi care formează aici o adevărata castă. Şi cînd, cu toate acestea, d-l Tkaciov ne asigură că stalul rus „nu are rădăcini în viaţa economică a poporului, că nu întruchipează interesele nici unei stări sociale“, că „este suspendat în aer“, sîntem tentaţi să spunem că nu statul rus, ci mai degraba d-l Tkaciov este suspendat in aer.

Este limpede că de la eliberarea din iobăgie, situaţia ţăranilor ruşi a devenit insuportabilă şi că ea nu mai poate persista mult timp, că chiar şi numai din acest motiv în Rusia revoluţia se apropie. Se pune numai problema: care poate fi, care va fi rezultatul acestei revoluţii ? D-l Tkaciov spune că ea va fi o revoluţie socială. Aceasta e pură tautologie. Orice revoluţie adevărată este o revoluţie socială prin faptul că instaurează dominaţia unei clase noi, dîndu-i posibilitatea să transforme societatea după chipul şi asemanarea ei. Dar d-l Tkaciov vrea să spună că ea va fi o revoluţie socialistă, că ea va introduce în Rusia forma socială spre care tinde socialismul din apusul Europei încă înainte ca noi s-o fi realizat în Apus — şi aceasta în condiţiile unor rînduieli sociale în care proletariatul şi burghezia se întîlnesc abia sporadic şi pe o treaptă de dezvoltare inferioară! Şi că ea n-ar fi imposibilă pentru că ruşii sînt, ca să spunem aşa, poporul ales al socialismului şi pentru că în Rusia există arteluri şi proprietatea în obşte asupra pămîntului!

Artelul, pe care d-l Tkaciov îl pomeneşte doar în treacăt, dar asupra căruia ne vom opri aici, deoarece încă de pe vremea lui Herzen[i] unii ruşi îi atribuie un rol misterios, este un gen de asociere foarte răspîndit în Rusia, forma cea mai simplă de cooperare liberă, aşa cum apare la popoarele de vînători. Cuvîntul şi noţiunea de artel nu sînt de origine slavă, ci tătară. Ambele se găsesc la kirghizi, iakuţi etc., pe de o parte, ca şi la laponi, neneţi şi la alte popoare finice, pe de altă parte1). De aceea, artelul s-a dezvoltat în Rusia iniţial în nord şi în est prin contactul cu finlandezii şi tătarii, şi nu în sud-vest. Clima aspră impune diferite activităţi industriale, iar inexistenţa unor aşezări urbane mai dezvoltate şi lipsa de capital sînt înlocuite pe cît posibil prin această formă de cooperaţie. Una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale artelului, răspunderea solidară a membrilor ei faţă de terţi, a avut iniţial la bază rudenia de sînge, precum şi răspunderea reciprocă (Gewere) la vechii germani, răzbunarea sîngelui etc.[4] În artelurile muncitoreşti se alege întotdeauna un conducător (staroste, cel mai în vîrstă), care îndeplineşte funcţiile de casier, contabil etc. şi, la nevoie, şi pe aceea de administrator, şi care primeşte un salariu special. Asemenea arteluri se formează:

1. pentru întreprinderi vremelnice, care se dizolvă de îndată ce şi-au îndeplinit scopul;

2. din oameni care au aceeaşi îndeletnicire, de pildă hamali etc.;

3. pentru întreprinderi industriale permanente propriu-zise.

Ele se constituie pe baza unui contract semnat de către toţi membrii. Dacă însă aceşti membri nu au capitalul necesar, ceea ce se întîmplă adesea, de pildă în artelurile de produse lactate şi în cele pescăreşti (pentru cumpărarea de năvoade, bărci etc.), atunci artelul încape pe mîinile cămătarului, care avansează, contra unor dobînzi mari, suma necesară, însuşindu-şi de aici înainte cea mai mare parte a venitului realizat prin munca membrilor artelului. Şi mai sălbatic sînt însă exploatate artelurile ai căror membri se angajează în bloc ca muncitori salariaţi la un întreprinzător. Ele îşi conduc singure activitatea industrială, economisind astfel capitalistului cheltuielile de supraveghere. Acesta închiriază membrilor artelului cocioabe pentru locuit şi le dă pe credit alimente, cu care prilej se practică din nou cel mai odios troc. Într-o asemenea situaţie se găsesc muncitorii forestieri şi gudronarii din gubernia Arhanghelsk, muncitorii de la multe întreprinderi din Siberia etc. (comp. Flerovski[i]: „Situaţia clasei muncitoare din Rusia“, Petersburg, 1869)...[N39] Astfel, artelul serveşte aici drept mijloc care înlesneşte în mare măsură capitalistului să-i exploateze pe muncitorii salariaţi. Pe de altă parte, există însă şi arteluri care folosesc ele însele muncitori salariaţi fără ca aceştia să fie membri ai asociaţiei.

Vedem deci că artelul este o formă de asociaţie cooperatistă apărută în mod spontan. De aceea ea este încă foarte nedezvoltată şi, ca atare, nu are nicidecum un caracter exclusiv rus sau chiar slav. Asemenea asociaţii se formează oriunde este nevoie, de pildă în Elveţia la întreprinderile de produse lactate, în Anglia la cele de prelucrare a peştelui, unde ele sînt chiar foarte variate. Săpătorii silezieni (germani, nu polonezi) care în deceniul al 5-lea au construit un număr atît de mare de căi ferate în Germania erau organizaţi în adevărate arteluri. Preponderenţa acestei forme în Rusia dovedeşte, desigur, existenţa în sînul poporului rus a unei puternice înclinaţii pentru asociere, dar nu dovedeşte nici pe departe capacitatea lui de a face, cu ajutorul acestei înclinaţii, un salt direct de la artel la orînduirea socială socialistă. Pentru un asemenea salt este nevoie, înainte de toate, ca artelul însuşi să fie capabil de dezvoltare, să-şi piardă caracterul spontan, care, precum am văzut, aduce mai mult folos capitalului decît muncitorilor, şi să se ridice cel puţin la nivelul asociaţiilor cooperatiste din apusul Europei. Dacă ar fi însă să-i dăm şi noi o dată crezare d-dui Tkaciov (ceea ce, după toate cele arătate mai sus, ar fi, ce-i drept, mai mult decît riscant), vedem că lucrurile nu stau aşa. Dimpotrivă, ne asigură el cu o mîndrie cît se poate de caracteristică pentru punctul său de vedere:

„Cît priveşte asociaţiile cooperatiste şi de credit de tip german (!), transplantate în mod artificial de curînd în Rusia, ele au fost primite de majoritatea muncitorilor noştri cu o totală indiferenţă şi au înregistrat aproape pretutindeni un fiasco“.

Asociaţia cooperatistă modernă a dovedit, cel puţin, că poate practica cu folos pe cont propriu marea industrie (filaturile şi ţesătoriile din Lancashire[i]). Pînă acum însă am văzut nu numai că artelul nu este în stare de aşa ceva, ci că este distrus în mod inevitabil de marea industrie dacă nu se dezvoltă.

Proprietatea în obşte a ţăranilor ruşi a fost descoperită pe la 1845 de consilierul de stat prusian Haxthausen[i], care a trîmbiţat-o în toată lumea ca ceva excepţional, deşi Haxthausen ar fi putut găsi în patria sa westfalică destule rămăşiţe de acest fel şi, în calitate de funcţionar public, era chiar obligat să le cunoască bine. Herzen, el însuşi moşier rus, a trebuit să afle de la Haxthausen că ţăranii săi stăpîneau pămîntul în comun şi a folosit această împrejurare pentru a-i înfăţişa pe ţăranii ruşi ca adevăraţii purtători ai socialismului, comunişti înnăscuţi, spre deosebire de muncitorii din Apusul îmbătrînit şi intrat în putrefacţie, care abia acum se chinuiesc să-şi însuşească în mod artificial socialismul. Bakunin[i] a preluat această descoperire de la Herzen, iar d-l Tkaciov de la Bakunin. Să-l auzim pe d-l Tkaciov:

„Poporul nostru... în marea lui majoritate... este pătruns de principiile proprietăţii în obşte; el este, dacă ne putem exprima astfel, comunist din instinct, prin tradiţie. Ideea proprietăţii colective se îmbină atît de strîns cu întreaga concepţie despre lume a poporului rus“ (vom vedea îndată cît de vastă este lumea ţăranului rus), „încît acum, cînd guvernul începe să înţeleagă că această idee este incompatibilă cu principiile unei societăţi «bine orînduite» şi în numele acestor principii vrea să introducă în conştiinţa şi în viaţa poporului ideea proprietăţii individuale, poate realiza acest lucru numai cu ajutorul baionetelor şi al cnutului. De aici reiese limpede că poporul nostru, în pofida ignoranţei sale, este mult mai aproape de socialism decît popoarele din apusul Europei, deşi acestea sînt mai culte“.

În realitate, proprietatea în obşte asupra pămîntului este o instituţie pe care o găsim pe o treaptă de dezvoltare inferioară la toate popoarele indo-europene, din India pînă în Irlanda, şi chiar la malaiezii care se dezvoltă sub influenţă indiană, de pildă în Java. Încă în 1608 proprietatea în obşte asupra pămîntului, care exista de drept în nordul Irlandei, cucerit nu de mult de englezi, a servit acestora drept pretext pentru a declara pămîntul fără stăpîn şi a-l confisca, ca atare, în folosul coroanei. În India mai există şi acum o serie întreagă de forme ale proprietăţii în obşte. În Germania, ea a fost un fenomen general, pămînturile comunitare care se mai întîlnesc pe alocuri fiind rămăşiţe ale acesteia; în special în regiunile muntoase se mai întîlnesc adeseori urme vizibile: reîmpărţiri periodice ale pămîntului obştii etc. Dovezi şi amănunte mai precise cu privire la vechea proprietate în obşte germană se pot găsi într-o serie de scrieri ale lui Maurer[i], care sînt clasice în această problemă. În apusul Europei, precum şi în Polonia şi Malorusia, această proprietate în obşte a devenit, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, o cătuşă, o frînă pentru producţia agricolă şi a fost încetul cu încetul înlăturată. În Velicorusia (adică în Rusia propriu-zisă), în schimb, ea s-a menţinut pînă în prezent, dovedind prin aceasta în primul rînd că producţia agricolă şi relaţiile sociale de la sate care îi corespund se mai află încă aici pe o treaptă de dezvoltare foarte joasă, ceea ce este pe deplin confirmat de realitate. Ţăranul rus trăieşte şi se mişcă numai în cadrul obştii sale; tot restul lumii nu există pentru el decît în măsura în care se contopeşte cu obştea sa. Acest lucru este atît de adevărat, încît în limba rusă unul şi acelaşi cuvînt „mir“ înseamnă, pe de o parte, „lume“, iar pe de altă parte „obşte ţărănească“. „Ves mir“ — „lumea întreagă“ — înseamnă pentru ţăran adunarea membrilor obştii. Prin urmare, atunci cînd d-l Tkaciov vorbeşte de „concepţia despre lume“ a ţăranului rus, el traduce, evident, în mod greşit cuvîntul rus „mir“. O atare izolare totală a diferitelor obşti, care, ce-i drept, creează în toată ţara interese identice, dar diametral opuse intereselor comune, constituie baza firească a despotismului oriental; din India pînă în Rusia, oriunde a predominat această formă socială, ea l-a generat mereu, găsindu-şi completarea în el. Nu numai statul rus în genere, ci chiar şi forma lui specifică, despotismul ţarist, departe de a fi suspendat în aer, este produsul necesar şi logic al rînduielilor sociale din Rusia, cu care el, după spusele d-lui Tkaciov, „nu are nimic comun“! Dezvoltarea Rusiei pe linie burgheză ar distruge şi aici, încetul cu încetul, proprietatea în obşte, fără ca guvernul rus să fie nevoit să intervină cu „baionetele şi cnutul“. Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît în Rusia ţăranii nu lucrează în comun pămîntul obştii urmînd să-şi împartă doar produsul, cum se mai întîmplă în unele regiuni din India; dimpotrivă, pămîntul este reîmpărţit periodic între capii de familie, şi fiecare îşi cultivă partea sa. Aceasta creează posibilitatea ca starea materială a membrilor obştii să difere foarte mult; şi aşa şi este în realitate. Aproape pretutindeni printre membrii obştii există cîţiva ţărani bogaţi, uneori milionari, care practică cămătăria jecmănind masa ţărănimii. Nimeni nu ştie mai bine acest lucru decît d-l Tkaciov. În timp ce vrea să-i facă pe muncitorii germani să creadă că ţăranilor ruşi, acestor comunişti din instinct şi prin tradiţie, nu li se poate scoate din cap „ideea proprietăţii colective“ decît cu cnutul şi baioneta, în broşura pe care a scris-o în limba rusă el spune la p. 15:

„Din mijlocul ţăranilor se formează o clasă de cămătari (chiaburi), de acaparatori şi arendaşi de pămînturi ţărăneşti şi moşiereşti — o aristocraţie ţărănească“[N40].

Este vorba de aceeaşi categorie de lipitori descrisă pe larg mai sus.

Cea mai grea lovitură a dat-o proprietăţii în obşte răscumpărarea clăcilor. Partea cea mai mare de pămînt şi cel mai bun pămînt a fost atribuit moşierilor; ţăranilor le-a rămas doar atît cît să-şi ducă zilele, adeseori nici măcar atît. Ba mai mult, pădurile au fost şi ele adjudecate moşierilor; lemnul de foc, de tîmplărie şi de construcţie, pe care mai înainte ţăranul putea să şi-l ia din pădure fără plată, el este astăzi obligat să-l cumpere. Astfel, ţăranul nu mai are acum decît bordeiul şi peticul său de pămînt, fără nici un fel de mijloace pentru a-l cultiva, şi, de obicei, el nu posedă nici măcar atîta pămînt încît să aibă asigurată întreţinerea sa şi a familiei sale de la o recoltă la alta. În aceste condiţii şi sub povara birurilor şi a cametei, proprietatea în obşte asupra pamîntului nu mai este o binefacere, ci o cătuşă. Ţăranii îşi părăsesc adeseori pămîntul şi fug din obşte cu sau fără familie, pentru a se întreţine din îndeletniciri sezoniere2).

După cum se vede, în Rusia epoca de înflorire a proprietăţii în obşte a trecut de mult şi, după toate aparenţele, asistăm la procesul de descompunere a acesteia. Nu încape nici o îndoială că există totuşi posibilitatea ca această formă socială să treacă la una superioară, admiţînd că ea se va menţine pînă cînd condiţiile vor fi coapte pentru aceasta şi că se va dovedi capabilă de dezvoltare, în aşa fel încît ţăranii să nu mai lucreze pămîntul separat, ci în comun3); există posibilitatea ca ţăranii ruşi să treacă nemijlocit la această formă superioară fără a mai parcurge stadiul intermediar al proprietăţii parcelare burgheze. Aceasta se poate întîmpla însă numai dacă în apusul Europei, încă înainte de descompunerea totală a proprietăţii în obşte, se va înfăptui cu succes revoluţia proletară, care va crea pentru ţăranul rus condiţiile necesare de trecere la forma superioară, în special cele materiale, de care el are nevoie pentru a realiza revoluţionarea întregului său sistem de agricultură legată în mod necesar de această trecere. D-l Tkaciov debitează deci pure inepţii cînd afirmă că ţăranii ruşi, deşi „proprietari“, sînt „mai aproape de socialism“ decît muncitorii lipsiţi de proprietate din apusul Europei. Exact invers. Singurul lucru care mai poate salva proprietatea de obşte rusă şi îi poate da posibilitatea de a trece la o formă nouă, cu adevărat viabilă, este revoluţia proletară din apusul Europei.

Cu aceeaşi uşurinţă cu care tratează revoluţia economică, d-l Tkaciov o tratează şi pe cea politică. Poporul rus, peroreaza el, „protestează necontenit“ împotriva sclaviei, folosind diferite forme: „secte religioase... refuz de a plăti impozitele... bande de tîlhari“ (muncitorii germani se pot felicita pentru faptul că, potrivit acestei păreri, Schinderhannes[i] [5] este părintele social-democraţiei germane) „...incendieri... răscoale... şi, de aceea, poporul rus poate fi numit revoluţionar din instinct“. Prin urmare, d-l Tkaciov este convins că „ajunge să trezeşti în mai multe localităţi deodată sentimentul de nemulţumire şi îndîrjirea care s-au acumulat şi care... clocotesc mereu în pieptul poporului nostru“. Atunci „unirea forţelor revoluţionare se va înfăptui de la sine, iar lupta... va trebui să aibă un deznodămînt favorabil cauzei poporului. Necesitatea practică, instinctul de conservare“ vor crea atunci de la sine „o alianţă stnînsă şi indestructibilă între obştile protestatare“.

Nici că se poate imagina o revoluţie mai uşoară şi mai plăcuţă. Se trece la acţiune în trei-patru locuri deodată, iar „revoluţionarul din instinct“, „necesitatea practică“, „instinctul de conservare“ rezolvă „de la sine“ toate celelalte. Este cu totul inexplicabil, dată fiind această uşurinţă extraordinară, cum de n-a fost încă de mult înfăptuită revoluţia, cum de n-a fost eliberat poporul şi Rusia transformată înttr-o ţară socialistă model.

În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Poporul rus, acest „revoluţionar din instinct“, a făcut, ce-i drept, nenumărate răscoale ţărăneşti izolate împotriva nobilimii şi împotriva unor funcţionari izolaţi, dar niciodată împotriva ţarului, exceptînd cazul cînd un impostor s-a situat în fruntea poporului revendicînd tronul. Ultima mare răscoală ţărănească care a avut loc în timpul Ecaterinei a II-a[i] a fost posibilă numai datorită faptului că Emelian Pugaciov[i] s-a dat drept soţul ei, drept Petru al III-lea[i], care nu ar fi fost asasinat de către soţia sa, ci detronat şi băgat la închisoare, de unde evadase. Pentru ţăranul rus, dimpotrivă, ţarul este dumnezeu pe pămînt: „Bog vîsok, ţar daliok“, „dumnezeu e sus, iar ţarul e departe“, este strigătul său de deznădejde. Nu încape nici o îndoială că masa populaţiei ţărăneşti, mai ales de la răscumpărarea clăcilor, a fost pusă într-o situaţie care îi impune tot mai mult lupta împotriva guvernului şi împotriva ţarului; dar basmul cu „revoluţionarul din instinct“, d-l Tkaciov să-l spună altora.

Şi în afară de aceasta, chiar dacă masa ţăranilor ruşi ar fi cît se poate de revoluţionară din instinct, chiar dacă am presupune că revoluţiile se pot face la comandă, aşa cum se face o bucată de stambă înflorată sau un samovar, chiar atunci, mă întreb, îi este îngăduit unui om care a trecut de vîrsta de 12 ani să aibă o imagine atît de arhipuerilă despre felul cum se desfăşoară o revoluţie, ca în cazul de faţă ? Şi să nu uităm că toate acestea au fost scrise după ce prima revoluţie confecţionată după această reţetă bakunistă — revoluţia din Spania din 1873 — a eşuat într-un mod atît de strălucit. Şi acolo s-a trecut la acţiune în mai multe locuri deodată. Şi acolo s-a contat pe faptul că necesitatea practică, instinctul de conservare vor realiza de la sine o alianţă strînsă şi indestructibilă între comunităţile protestatare. Şi ce s-a întîmplat? Fiecare comunitate, fiecare oraş s-a apărat numai pe sine, de sprijin reciproc nici pomeneală, iar Pavia[i], avînd la dispoziţie numai 3.000 de oameni, a înfrînt în 14 zile un oraş după altul punînd capăt acestei splendori anarhiste. (Comp. articolul meu „Bakuniştii la lucru“[6], unde toate acestea sînt descrise în amănunţime.)

Rusia se află, fără îndoială, în ajunul unei revoluţii. Finanţele ei sînt cu totul ruinate. Menghina impozitelor a fost strînsă pînă la refuz, dobînzile pentru vechile datorii publice se plătesc prin noi împrumuturi, şi fiecare nou împrumut întîmpină dificultăţi tot mai mari; nu se mai pot procura bani decît sub pretextul construcţiei de căi ferate! De sus şi pînă jos administraţia este dintotdeauna coruptă; funcţionarii trăiesc mai mult din delapidări, mită şi şantaj decît din leafă. Întreaga producţie agricolă — cea mai importantă în Rusia — este complet dezorganizată în urma răscumpărării din 1861; marea proprietate funciară nu are suficiente braţe de muncă, ţăranii nu au suficient pămînt, sînt împovăraţi de impozite şi jecmăniţi de cămătari; producţia agricolă scade din an în an. Tot acest eşafodaj se menţine cu greu şi numai la suprafaţă datorită unui despotism oriental despre a cărui samavolnicie noi, cei din Apus, nu ne putem face o idee; un despotism care nu numai că, pe zi ce trece, intră într-o contradicţie tot mai flagrantă cu concepţiile claselor luminate, îndeosebi cu concepţiile burgheziei în plină ascensiune din capitală, dar care, în persoana celui care-l întruchipează în momentul de faţă, simte că-i fuge pămîntul de sub picioare; un despotism care face azi concesii liberalismului, pentru ca mîine, speriat, să le retracteze şi astfel să se discrediteze tot mai mult. Totodată, în rîndurile păturilor luminate ale naţiunii, concentrate în capitală, se întăreşte convingerea că această situaţie nu mai poate dăinui, că o prefacere radicală este iminentă, şi stăruie iluzia că această prefacere ar putea fi abătută pe un făgaş constituţional, paşnic. Aici sînt întrunite toate condiţiile unei revoluţii, ale unei revoluţii care, iniţiată de clasele suprapuse din capitală, poate chiar de guvern, trebuie să fie împinse repede de ţărani mai departe, dincolo de prima fază constituţională; o revoluţie care va fi de cea mai mare importanţă pentru întreaga Europă, chiar şi numai pentru că va distruge dintr-o singură lovitură ultima rezervă, pînă acum intactă, a întregii reacţiuni europene. Nu încape îndoiala că această revoluţie se apropie. Numai două evenimente ar putea s-o mai întîrzie: un război victorios împotriva Turciei sau Austriei, pentru care e nevoie de bani şi de aliaţi siguri, sau... o încercare prematură de răscoală, care ar împinge din nou clasele avute în braţele guvernului.

F. Engels

 

 

 


 

Scris în aprilie 1875

Publicat pentru prima oară în „Der Volksstaat“, Leipzig, nr. 43, 44, 45 din 16, 18 şi 21 aprilie 1875, şi editat în acelaşi an ca broşură

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 554—566

Nota red. Editurii Politice

 

 


 

1). Despre artel etc. vezi „Sbornik materialov ob artellah v Rossii“, fascicula I, Petersburg, 1873. (Nota lui Engels.)

2). Cu privire la situaţia ţăranilor, vezi, între altele, raportul oficial al comisiei agricole instituite de guvern (1873), apoi Skaldin[i]. „V zaholustie i v stoliţe“ („În fundul provinciei şi în capitală“), Petersburg, 1870; această din urmă lucrare este scrisă de un conservator moderat. (Nota lui Engels.)

3). În Polonia, în special în gubernia Grodno, unde nobilimea a fost în mare parte ruinată în urma răscoalei din 1863, ţăranii cumpără sau arendează acum adesea moşii ale nobililor şi le cultivă în indiviziune, pe cont comun. Şi aceşti ţărani nu mai au de veacuri proprietate în obşte, şi nu sînt velicorusi, ci polonezi, lituanieni şi bieloruşi. (Nota lui Engels.)

 

 


 

 

[1]. În „Volksstaat„ şi în ediţia din 1894 greşit: 33.000. — Nota red. Editurii Politice

[2]. O excepţie a constituit numai Polonia, unde guvernul voia să ruineze nobilimea, care îi era ostilă, şi să atragă ţărănimea. În ediţiile din 1875 şi 1894 lipseşte această notă. — Nota red. Editurii Politice

[3]. — mijlocitor (mare arendaş care la rîndul lui dă în arendă loturi mici). — Nota trad. Editurii Politice

[4]. În ediţia din 1875 urmează: „De altfel, în Rusia cuvîntul artel se întrebuinţează nu numai pentru orice fel de activitate comună, ci şi pentru instituţii publice“. Şi bursa este un artel. — Nota red. Editurii Politice

[5]. Poreclă dată brigandului german Johann Bückler. — Nota trad. Editurii Politice

[6]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 470—488. — Nota trad. Editurii Politice

 

 


 

[N37]. „Cu privire la problema socială în Rusia“ („Soziales aus Russland“) era titlul unei broşuri al cărei conţinut este identic cu conţinutul ultimului articol din seria de articole (I-V) intitulate „Literatura din emigraţie“, consacrat analizei noilor tendinţe care se manifestau în mişcarea democratică şi muncitorească din Europa. Pe măsură ce erau scrise, articolele apăreau în „Volksstaat“ (vezi adnotarea 11). Ele erau scrise special pentru acest ziar. Engels a lucrat la aceste articole, cu întreruperi, din 1874 pînă în 1875.

La ediţia separată a articolului „Cu privire la problema socială în Rusia“, Engels a scris în mai 1875 un scurt cuvînt înainte (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 584-586).

Pentru reeditarea articolului în broşura „Articole din «Volksstaat» pe teme internaţionale (1871-1875)“, Berlin 1894, a fost menţinut titlul de mai sus. Cu prilejul reeditării acestui articol, Engels a scris o postfaţă (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 416-430).  — Nota red. Editurii Politice (nota 37, vol. 2)

[N38]. P. N. Tkaciov. „Offener Brief an Herrn Friedrich Engels“ („Scrisoare deschisă adresată d-lui Friedrich, Engels“), Zürich 1874. În măsura în care sursa din care citează Engels pînă la sfîrşitul acestui articol nu reiese din text sau nu este indicată în mod special de redacţie, citatele sînt din scrisoarea susmenţionată. - 38.  — Nota red. Editurii Politice (nota 38, vol. 2)

[N39]. Marx a citit cartea lui Flerovski imediat după apariţie, în 1869. Într-o scrisoare adresată la 24 martie 1870 membrilor Comitetului secţiei ruse a Internaţionalei cu sediul la Geneva, Marx apreciază pozitiv această carte (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 439-440). Ceva mai tîrziu a citit şi Engels această carte.  — Nota red. Editurii Politice (nota 39, vol. 2)

[N40]. [Tkaciov] Ткачзвъ, П[етръ] Н[икитичъ], „Задочи революціонной пропарганды въ Россіи. Писмо къ редактору журнала «Впередъ»“ („Sarcinile propagandei revoluţionare în Rusia. Scrisoare adresată redactorului revistei «Vpered»“), [Лондонъ] Апрълъ 1874, p. 15.  — Nota red. Editurii Politice (nota 40, vol. 2)